• Danube Eyes,  Dor,  Iubirile mele,  Muzica nopţii

    Inceputul si capatul meu de lume

    In lunci si perle de scoici, si valuri de soare, si pumn de speranta, m-as arunca precum o sirena in oceanele fara glas. M-as prinde cu bratele de tamplele tale care imi fac tot trecutul, prezentul si viitorul, sa tremure, ca sa simt cum iti pulseaza sangele, cum iti susura gandurile odata cu fiecare ticait al inimii.
    Sa ma rup in mii de fire de roua, ca sa rasar in fiecare dimineata pe florile zambetului tau trezit din lumi de otel si cuart; si m-as transforma in culoarea nemuririi, ca sa simti pe buze curcubeul fara a fi trecut prin furtuna.
    Stateam acolo si nu stiam daca genele imi canta fericirea in cascadele lor sau daca ma pierd si mor in clipa aceea, sub ochii tai. Am vazut intreaga mea viata, intr-o secunda, trecand ca un fulger. Dupa aceea, nu am stiut ce sa ii raspund primei mele clipe de liniste profunda.
    Era gol, era infinit, era vid, era totul, era sufletul sufletului meu care te privea in ochi.
    Si am stiut.
    Si oricate lumi ar muri, si oricati sori as avea deasupra crestetului, as putea trai numai in amintirea acestei seri. Ca sa cuprind in causul palmei si in paloarea buzelor, intreaga mea descatusare. E la fel de intens ca neputinta de a te misca atunci cand stii ca e ultima ta clipa, e la fel de rasunator ca cea mai minunata simfonie de Mozart, la fel de rascolitor ca un acord rock, la fel de tandru ca atingerea lui Dumnezeu.
    Omul spune ca nu poate descrie asta.
    Insa se poate.
    Este… ca si cum ai atinge cerul cu degetele, desi ai fost invatat de mic ca cerul este imposibil de atins. Si te dor gandurile de atata fericire, incat iti simti sufletul greu ca o salba de minuni, si nu stii daca sa respiri sau nu, ca sa nu treaca secunda aceea.
    Nu stiam cum e sa iubesti asa.
    Daca stiam, te-as fi cautat si la capatul lumii…

  • Danube Eyes,  Dor,  Gânduri,  Poveşti

    Piatra care priveşte de jos

    Privesc de jos în ochii lacrimii din care a ieşit sufletul meu, colindător al nemărginirii, privesc de jos în inima unei lebede negre şi îi înconjor aripile cu lumina lunii. Poate că niciodată nu am fost singură cu adevarat, însă greutatea nopţii o simt atât de surdă şi de închistată, atunci când mă trezesc din eternele mele coşmaruri. Visul unui coşmar devenit realitate, sau coşmarul unei realităţi devenite vis. Clapele cărui pian să le ating, unde mai răsună ecoul bătăilor unor aripi de fluture ? Am fost praful de pe acele aripi, care, atunci când s-a spulberat, a ucis fluturele. Legenda spune că am ucis. Ce am zis că sunt şi cine e criminalul cui?
    De ce aş spune cuiva că nu dorm pentru că mă trezesc plină de sudoare şi de nelinişte? La gândul unei zile care nu va mai fi niciodată, la gândul unei zile care mă va proiecta într-o sferă mai străină decât ceea ce sunt acum, o înstrăinată de ceea ce am fost cândva. Mă imaginez plimbându-mă cu gene false şi lentile de contact verzi, într-o rochie albă, culegând frunze în locul care nu a fost niciodată al meu însă unde am cântat pentru prima oară iubirea aceluia ce m-a uitat. Am cântat pentru prima oară apusul şi l-am sădit în ochii lui, iar acum, oricât de mult mi-aş dori, destinul mă ţine legată şi departe de acel loc. Acea piatră pe care am stat, nu am cum sa o uit. Iubesc cetatea şi poveştile copilăriei ei… Poveştile zâmbetului pe care îl am mereu cu mine. Prietenia vieţii mele. Oamenii care mi-au schimbat viaţa.
    Aud încă pianul fără clape. Vioara la care am visat să cânt stă închisă în dulap. Probabil că şi ea simte nevoia unui cântec nou, la fel ca mine. Nu mai pot cânta vise, am nevoie de o atingere vie.
    Nu mai ştiu să închid ochii, însă viziunea de jos mă sperie. Privesc de jos în ochii lacrimii din care a iesit sufletul meu, colindător al nemărginirii, privesc de jos în inima unei lebede negre şi îi înconjor aripile cu lumina lunii.
    Sunt piatra norocoasă ce ai luat-o atunci din pârâul rece de munte şi pe care ai purtat-o mereu cu tine, până când ai descoperit o amuleta preţioasă ce făgăduia mai multă putere. Si de atunci… stau şi privesc de jos.

  • Danube Eyes,  Gânduri,  Iubirile mele,  Postări neinteresante,  Vulgar

    Necuvinte

    Spune-mi dacă vrei să plec şi nu mă vei mai vedea niciodată. Spune-mi dacă îţi fac viaţa un borcan putrezit cu dulceaţă de prune, un “bună dimineaţa” fantomatic, spus în vis de către morţii pe care i-ai iubit, un rău neîncălzit de sânge şi de resturi, de mâini şi de picioare sfărmate, un balamuc plin de nebuni ce văd în tine un dumnezeu mai mare decât oricare ar fi existat vreodată, o izbucnire de Vulcan plin de cianură, de foc care te arde până la ultima celulă, spune-mi că atunci când mă vezi îţi vine să întorci privirea către asfinţit mai degrabă, spune-mi că îţi vine să fugi şi să mă scuipi batjocoritor, spune-mi că te-ai gândit ce flori îmi vei aseza pe coroană, spune-mi că mă vei uita la fel de repede ca pe o cutie de carioci. Dar nu poţi. Sunt impregnată în culoarea irisului tău ca un tatuaj, cu acul, cu migala, cu fiecare fărâmă a fiinţei mele. Sunt singurele braţe care ştii că te pot culege de pe jos, oricât de mult timp ar trece şi oricât de puţin ai vrea să te văd când îţi e greu. Sunt singura batistă care îşi şterge lacrimile şi singură cu care poţi cuceri culisele ascunse după Cortină. Sunt singura care te cunoaşte aşa cum eşti şi deşi îţi arde priviri tăioase îţi urla în urechile tale ca un demon nestăpânit, poate îngenunchia oricând ca să îţi sărute tălpile. Sunt singurul tău sclav care iubeşte să fie aşa. Oricât m-ai biciui, oricât timp nu ne-am vedea, oricât de mult am muri în crivăţul unei societăţi de necontrolat şi de neînţeles, am şti mereu să ne luăm de mână fără a ne atinge. Ne iubim imperfecţiunile, defectele, deformările, mutilările, diferenţele. Iubim răul din fiecare şi binele care urmează să vină.

    De fapt,nu trebuie să imi spui nimic.

    Stiu că orice ai face, voi fi mereu otravă şi balsam în sângele tău.