• Beniamin,  Postări neinteresante,  Poveşti

    Nimeni din neant (5)

    Partea 1 | Partea 2 | Partea 3 | Partea 4

    Unii oameni sunt atât de frumoși încât felul în care radiază eclipsează orice altceva. Au o frumusețe de care greu te desprinzi. O frumusețe ca o lumina caldă, puternică, superbă, copleșitoare. O frumusețe ce se vede dincolo de crusta unei înfățișări, dincolo de chip, dincolo de farduri sau ruj. Unii oameni sunt atât de frumoși și atât de greu e să ajungi la ei indiferent de ce ai face. Alți oameni sunt atât de frumoși încât se eclipsează unii pe alții și orbesc…
    Așa l-am văzut pe acest nimeni, mai nimeni decât toți nimenii din viața mea. Nimenii care nu au reușit, oricât voiau ei, să fie mai mult decât acest nimeni din neant. Nimeniul în umbra căruia au trăit mulți. Nimeniul în umbra căruia am trăit și eu. Singură, plânsă… Confuză… Grea…
    Am dat să ies pe poartă când m-a cuprins de încheietură. A fost un moment de liniște. Niciun urlet nu s-a mai auzit din curtea școlii, niciun clopoțel. Pielea îmi era de găină iar privirea mea era fixată pe mana lui ce mă ținea. O mână de copil. Eram copii. O mână de copil cu fel de fel de zmângălituri cu pixul în palme și mâini. Ușor murdar de acuarele… Când mi-am ridicat privirea am închis ochii doar să ascult frunzele copacilor cu se zbat în vânt așteptând să ne contopim într-un neant. Doi nimeni din neant contopiți într-un sărut după care pofteam amândoi. Copii de liceu…
    Am ascultat frunzele copacilor. Le-am ascultat așteptând în subconștient singurătatea. Asta îmi spune acum acest sunet. Neputința copacilor de a fi mai mult decât sunt ei… Niște nimeni ca noi… Vii, morți, niște nimeni. Nimeni din neant. A fost singura piesă de fundal pe care o mai aud și acum, fără el, fără cei de după el și fără de umbra din care mulți nimeni au trăit…
    Stăpânea sărutul mai bine decât privirea. M-a sărutat mai frumos decât am fost vreodată sărutata. Mai frumos decât a fost vreodată o fată sărutată. M-a sărutat de m-a ridicat pe vârfuri, de îmi fugărea inima în piept, de am început să tremur… Și atunci? Gri-ul asta de nimeni se colora, era chiar ca o pată de acuarelă. Eroul meu m-a salvat în clipa aceea din nimicul unor nimeni din care nu credeam sa fiu salvată.
    Ne-am sărutat fără să-l privesc, fără să mă vadă nimeni din Tonitza, el zâmbea tot timpul și mă privea parca de sus cumva, deși, eram amân doi, parcă, pe același pământ. Eram în palma lui, în palma lui zmângălită de pixuri și acuarele, iar eu știam și îmi plăcea. Îmi plăcea să aparțin cuiva, unui om, măcar un om. Unui nimeni ce era mai mult decât un nimeni. Era un nimeni din neant.
    Numărasem minutele cât mă va ține, și cât voi putea să îi rezist acestei culori de care eram atrasă. Nebunește. Era… Parcă oglinda mea. Era el curajul pe care nu l-am avut atunci și-l am acum. Eram amândoi puri fără decepții. Atunci…
    Uneori am fost prea oarba, sau n-am avut curaj să-mi deschid ochii pentru vreun nimeni…

  • Gânduri,  Postări neinteresante

    (O)arbo

    Bună dimineața omul meu frumos. În cer, unde ești tu acum, lângă mine său într-o altă țară… Bună dimineața chiar dacă nu auzi. O dimineață bună este atunci când mă trezesc sperând să fiu mai bine trăind în amintirea ta…
    În unele dimineți ajung la capătul puterilor doar din așteptare. Ajung la finalul tuturor cuvintelor și nu mai pot descrie puțina amintire pe care o mai am cu tine.
    Dimineața mă sunai la șase, la șapte erai cuprinsă. La opt te priveam. Mă priveam pe mine prin tine, cum tu, cea care nu spunea cuvântul, cu mine erai guralivă.
    Te priveam și-ți admiram curajul cu care m-ai ales din sutele de nimeni din jurul tău. Era pentru prima dată când am ales să dorm în brațele tale gol. Gol de țoale, gol de măști și de cuvinte. Cu tine în brațele mele. Omul meu superb. Era prima dată când am ales să fiu gol lângă tine. Goi amândoi plutind în nicăieri. Dimineața…
    Am trăit și trăiesc în continuare o poveste. Trăiesc povestea pe care mi-am dorit-o atât de mult, atât de tare… Atât de intens. Sunt emoții pentru care nu aș găsi cuvinte să le definesc.
    De ce nu vrei să mai auzi? De ce nu vrei să mai vezi nimic? De ce nu vrei să vezi cât mă zbat? Rostul cui să-i spun că-l am că pe zi ce trece înnebunesc și uit de mine și de toate cuvintele mele. Uit de mine, cel ce te iubește mai mult decât orice, omul meu frumos.
    Nu e pedeapsă mai grea decât așteptarea asta pentru nimic, e ca și cum m-aș minți că trăiesc veșnic când știu că mâine-poimâine am să mor. Oricum mor și mort tu tot nu ai să-mi știi cuvintele. Nu ai să știi cât de departe am mers și cât trăiesc în amintirea pe care o mai am.
    Oare ești fericită? Oare cel ce este acum lângă tine te cunoște doar din simple vorbe sau priviri? Omul cui mai ești superb? Omul cui mai ești frumos? Dumnezeul cui ești tu acum? Oarbo…
    Povestea ta și a mea e una pentru care n-aș putea găsi epitete s-o descriu. Nici hiperbole
    să-ți pot explica intensitatea cu care ți-am simțit lipsa. Ție, cea care m-a salvat când pluteam în derivă…
    Trăiesc în laitmotive. Din nou, așteptând, trăind, uitând… Căutându-te…
    Unele povești sunt atât de copleșitoare, de multe ori nu vreau să le ascult. Nu mai vreau să știu povestea de fericire a altor nimeni din neant ca și mine. Nu aș vrea să știu cum o poveste poate trăi prin niște nimeni și a mea, povestea mea, nu mai poate sclipi.
    A fost o poveste frumoasă, tu știi asta, a fost dacă o asculți, dacă o citești dacă încă o trăiești. Eu trăiesc până și momentele în care nu suntem amândoi, când ești fericită singură, când te caut…
    Uite… Eu simt că tu ești neschimbată. Încă ești acel om frumos pe care l-am cunoscut cândva… În căutarea unui ceva. În căutarea imaginii tale… În căutarea unui nimeni al tău.
    Cât o să mai trăiesc în umbra ta scriind povesti, ba pentru tine, ba din perspectiva ta? Cât să mă leg de amintirea vie dintre noi doi care nu este și nu va fi în locul tău?
    Când ești sus, acolo, printre gândurile altor nimeni, cine îți umple golul pe care îl ai? Cine îți umple golul pe care-l negi mereu?
    Oamenii ca noi vor cauta mereu acel nimic perfect, acea fărâmă de liniște pe care alții o au degeaba… De aș putea să îți vorbesc Omul meu Orb…
    Ești neschimbată, ești ceea ce sper cândva să fiu, omul puternic, ambițios și nepăsător. Ești tot ce sper dincolo de cuvintele astea pe care le înșir degeaba și mizeriile din viața mea… Ești Omul superb ce îmi doresc să devin și eu cândva, ești omul frumos ce eclipsează alte frumuseți necoapte din jurul meu…
    Pluteam în neant, în derivă, în nicăieri până m-ai salvat cu frumusețea ta simplă, pură și curată… Aș vrea să fiu un om ca tine. Un om superb, un om frumos…
    Vreau să știi că am plecat. Nu cred că nu ai știi asta. Am plecat… Am plecat și știi bine de ce. Voiam amândoi! Am făcut-o în cele din urmă, dar eu, aici unde sunt, nu caut altceva decât un moment. Un moment scurt pentru care oricât aș plăti, sau oricât aș munci, nu mi l-aș permite. Este ceva fără de preț. Momentul în care te-aș putea vedea întâmplător pe stradă. Momentul în care ți-aș privi chipul… Momentul în care o să te văd cu parul prins, într-o geacă de piele și-o geantă plic. Clipa în care ți-aș admira frumusețea nemărginită cu care m-ai copleșit.
    Nu știi prin ce trec, nu vrei sa știi. Nu știi prin ce trec doar să am speranța de a te vedea întâmplător. Întâmplător adică niciodată.
    Am atâtea de oferit. Atâtea, omul meu frumos, omul meu superb, și sper doar să îți văd chipul. Mi-e dor de tine, mi-e dor să învăț să mă descopăr și să ne descoperim amândoi. Mi-e dor să învăț ceva de la tine și n-aș vrea decât sa pot conduce mizeria asta de viață alături de tine. S-o curăț și s-o definesc.
    Te rog, omul meu frumos… Icoana căreia mă închin… Sunt aici, plutesc într-un nimic, vede-mă… Salvează-mă din nou. Salvează-mă de lumea asta închisă și necoaptă, perversă și strâmbă, strâmtă și răzbunătoare. Dă-mi putere sa trec peste orice cu atingerea și privirea ta blândă, dă-mi puterea să trăiesc în continuare și să văd dincolo de orgoliul meu și al tău. Să văd dincolo de singurătatea asta care ma macină în fiecare seară. Alină-mi durerea cu vorbele tale, cu îmbrățișarea ta. Salvează-mă… Te rog…
    Încerc să îmi fac curaj să îți scriu, să te caut. Să îți spun că sunt aproape. Să îți povestesc atâtea, să îți șoptesc cuvinte pe care de multe ori nu am avut curajul să ți le spun sau vreo dată să le rostesc cuiva.
    Am ajuns până aici începând sa îmi depășesc orice condiție și doar gândul că te voi revedea mă face să merg mai departe. Doar tu îmi mai dai voință în mizeria asta de timp pe care nu mai vreau să îl consum. Îmi este greu, acum îmi este extrem de greu. Fără o alinare, fără un gând bun, fără o îmbrățișare sau să știu măcar că te voi revedea…
    Chiar dacă de multe ori sufăr atât de mult încât încetez să mai cred că există un Dumnezeu, nu adorm fără să mă rog pentru tine, pentru noi… Pentru o zi mai bună în care pot uita. Mă întreb de multe ori dacă există cineva care mă mai ascultă. Ori tu, ori El… Dați-mi un semn… Pe amândoi vă rog, Omul meu frumos… Omul meu superb… Dumnezeul meu pur.
    Mi-aș putea cumpăra un zâmbet să mă pot alina, mi-aș putea cumpăra timp să te pot privi. Ți-aș cumpăra ție orice dar nu pot cumpăra o îmbrățișare, o vorbă de a ta, un gând de bine sau cu noi doi.
    Omul meu frumos, omul meu superb. Icoana căreia mă închin. Dumnezeul meu pur. Omul meu curat. Motivul meu să merg mai departe… Motivul meu să rămân sau să dispar…
    Aș enumera atâtea epitete ce nu ar însemna nimic. Într-adevăr, acum doar cuvintele îmi țin companie și doar din ele îmi mai amintesc de câteo mare iubire… Tu nu ești marea mea iubire, nu ești nici măcar o decepție după care sufăr. Nu ești nici măcar amintirea unei idile pe ascuns… Vrei să știi ce ești tu? Tu, omul simplu, oglinda mea. Ești prima lacrimă pe care o vărs în fiecare seară înainte să adorm. Ești primul meu gând când văd pe cineva fericit… Ești primul semn într-o dimineață. Lumină, căldură… Ești prima gură de aer atunci când nu mai pot. Și nu mai pot deloc… Unde ești? Omul meu frumos… Ești primul om frumos pe care l-am privit cu adevărat, primul om frumos. Ești rugăciunea mea din fiecare seară înainte să adorm. Ești singurătatea mea și gândurile mele frumoase. Porți umbra în care se vor ascunde multe idile și puncte pe i. Ești curajul meu, ești schimbarea mea… Ești Dumnezeul meu care nu vrea să mă asculte…
    Sunt atâtea dureri pe care nu știu cum să le ascund. Neputința, distanța… Neliniștea neîmplinirii. Dureri pe care o îmbrățișare dimineața mi le poate alina. Singurătatea care mă ține departe de tine… Orele astea nenorocite pe care le mănânc pe pâine. Vreau să uit de mine știind că ești aproape…
    Până ce se lumina, stăteam goi. Unul lângă altul… Așteptând infinitul momentului nostru, așteptând lumina să dea culoare unui nou dor superb ca și tine… Până ce se lumina îți simțeam trupul gol când stăteam la spatele tău si cum fiori te luau când îți atingeam pielea. Fiori pe care eu mereu îi simt când visez cu ochii deschiși la neputința noastră… Mă înfior de dorul care mă desparte de un vis neîmplinit.
    Te priveam dimineața, te admiram in toată splendoarea ta pură, superbă, frumoasă. Icoana căreia mă închin. N-aș avea cuvinte să îți pot spune durerea asta în care mă cufund inconștient.
    Îți sărutam spatele și te cuprindeam în brațele mele. Eram surd. Eram orb… Eram mut… Eram noi. Omul meu frumos, omul meu superb… Pot doar să-mi amintesc…
    De câte ori i-ai spus cuiva ca îl iubești? De câte ori ai spus în sinea ta ca e timpul să te lași dusă cu valul? De câte ori ai ales sau ai fost aleasă? De câte ori ai iubit cu adevărat? În câte feluri poți descrie iubirea pentru cineva? În câte culori ai putea să trăiești lângă omul tău superb? N-ar exista destule nuanțe de alb și de negru să pot arăta goliciunea în care m-ai lăsat… Goliciunea pe care nimeni nu o mai umple și dacă o va face o va face cu dor, dor de tine. Omul meu superb. Te rog, te implor, ajută-mă să închei suferința asta pe care o port degeaba când știu că nu sunt eu acea culoare pe care o trăiești.
    Să știi, chiar dacă ai uitat, eu, nimeni din neant, nu am să uit… Nu am să uit nimic omul meu frumos și sper că mă va salva altă iubire de apăsarea asta nepăsătoare din care niciunul din noi nu e vinovat.
    Iată-mă, am plecat… Iată-mă, trăiesc și fac ceva. Iată-mă, dincolo de punctele pe i, dincolo de alte decepții. Iată-mă, un simplu nimic într-o lume de nimic, te caut și te aștept chiar și degeaba. Chiar și degeaba…
    Până să te știu, eram nimeni… Un nimeni din neant care trăia din vise de o noapte cu câteo nimeni. Le priveam, le ascultam, le dominam și nu mă lăsam călcat în picioare decât dacă mi era dor de asta. Le-am lăsat doar să pună punctul pe i. I de la intens… M-am lăsat să plutesc în neant uitând de mine și de ele. Erau un tipar, unul în care tu nu te potriveai. Nu te potriveai pentru c-atâta timp te am căutat și nu te-am mai găsit. În niciuna. Nici măcar una. Să aibă cuvântul tău, chipul tău, mâinile tale, parul tau des… Aura cu care m-ai coprins.
    Unde a fost mintea mea după ce ai dispărut? Unde, decât trăind cu amintirea vie din ce am avut noi doi. Amintirea ce m-a mâncat și m-a terminat pe dinauntru ca o boală. Amintirea cu care mi-am dorit să trăiesc sperând să uit de tine. Omul meu frumos… Omul caruia nu îi pot scrie numele în poveștile mele.
    Merg mai departe sperând, cândva să uit marea iubire pe care am trăit-o cu o altă mare iubire cu care sper că voi îmbătrâni. Să fim noi doi cu alte chipuri și cuvinte? Fără vraji, amintiri vii sau povești din care au trăit și alții?
    Te iubesc… Și ce folos au niște cuvinte pe care tu nu le citești. Ce rost au când eu nu îți văd chipul când ți le rostesc…

    Încet, încet am să accept faptul că n-am să te mai văd. Oricât de aproape sunt… Oricât de mult mi-aș dori. Nu am cum sa te ating, nu am cum să mai sper la ceva ce a fost exact ca o ploaie de vară. Scurtă, puternică, intensă…
    Am mers cât am putut de departe și pe zi ce trece mă împing mai mult cu mica speranță pe care o mai am.
    Adu-ți aminte când mi-ai spus că vrei să pleci, că vrei să faci ceva din mizeria asta strâmtă de viață, iar eu mă pierdeam printre cuvintele tale ascultându-te. Ți-am sorbit cuvintele și te am urmat într-un neant în care sunt mai singur decât am fost vreodată. Mai trăiesc acum doar cu fărâma aia de speranță că am să te mai văd… Oare am să te mai vad? Oare am să mai am curajul să te caut? Omul meu frumos… Omul meu superb… Omul meu curat și curajos.
    M-am regăsit în contextul în care eram eliberat dar singur. Singur de orice vrajă. De orice I de la Irina sau Ioana, de orice impas. Am avut, în sfârșit curajul să merg mai departe, să te urmez. Să cred că pot ajunge iar in brațele tale unde sunt în siguranță, unde exist, unde trăiesc. Unde am învățat să iubesc și să am avut curaj. Brațele în care m-am cufundat, în vis, iată, acum, de câțiva ani. În brațele tale acolo unde acum doar mai sper să ajung. Omul meu frumos… Omul meu superb… Am mers de multe ori departe pentru jumătăți ca tine. Atât de departe că m-am rătăcit într-un neant. Nu mai vreau să plutesc în derivă, în neant, într-un nimic. Nu mai vreau să mai fiu cel nesalvat. Nu mai vreau să fiu salvat de o altă jumătate când tu ești ființa care m-a ales nu pe care am ales-o…
    Acum, la fel ca în fiecare seară este ora 4. Ora în care mintea mea mereu mă întrebă dacă o ascultă cineva. Dacă în vidul ăsta de nimic, în care sunt singur, mă poate asculta cineva.
    „Alo?… M-aude cineva?”
    Dar nu vreau să mă audă cineva. Nu vreau să vină oricine să își întindă mâini aspre pe care nu le cunosc. Nu!
    Înainte să închid ochii te privesc în gând. În amintiri… Cum erai în dusul meu, privindu-mă și tu, zâmbind. Fericită. Radiind. Clipind des de emoții. Invitându-mă lângă tine…
    „Hai!”
    Focul ce îmi arde sufletul mereu la ore târzii.
    Nimeni nu te va privi ca mine, nimeni nu te va cunoște ca mine. Nimeni nu te va iubi mai mult decât pe Dumnezeul său. Amintirile noastre sunt ca o boală care mă distrug pe dinăuntru dar care mă împing să merg mai departe. Amintiri care nu rămân decât niște povesti amărâte… Te iubesc Omul meu frumos, Omul meu superb. Dumnezeul meu pur. Biblia căreia mă închin…

    Acum sunt singur într-o încăpere strâmtă, într-un aer rece de dor și fierbinte de așteptare… Într-o cameră curată dintr-un spațiu jegos. Așteptând… Scriind… Sperând… Privind… Acum sunt într-o cameră goală, doar eu cu mine. fără de amintirea vie de ceea ce a fost între noi. Fără grai, fără cuvintele mele să le mai pot pronunța, sau aprofunda cum pot mai bine. Sunt aici și aștept… Sunt singur între patru pereți și nu mă întreabă nimeni dacă sunt bine, sunt între patru pereți cu liniștea ce s-a lăsat ca în momentele când nu știam de tine. E o liniște moartă într-o gălăgie pe care doar cu tine o pot înțelege. E greu. E și mai greu când știu că oricum e în zadar. Aștept degeaba, lupt degeaba…

  • Beniamin,  Dor,  Poveşti

    Dor 2

    Partea 1 | Partea 2

    Cum aș putea descrie dorul încă o dată? Cum l-aș putea descrie atunci când știu că tot ceea ce simt, ce văd, ce cuprind este efemer… Dorul este descris în mii de cuvinte, nu îți este dor când spui că-ți este dor. Nu-ți este dor când începi o nouă viață. Nu îți este dor când inima ta este de piatră… Când ești oarbă… Când ești surdă… Când ești mută…
    Mi-e dor de somn. Acolo unde buricul degetului meu se plimba pe tot trupul tău curat. Mă sacrific urmărindu-te. Cum dormi, cum te trezești, cum respiri… Cum iubești, cum speri… Cum îți este dor.
    Mi-e dor de dorul tău, acel dor de câteva minute, să-mi auzi glasul, să vezi un semn. Mi-e dor de puținele momente fără de dor. Dorul, o ura puternica pe un prezent scârbos. Dorul meu pe care tu nu ai să-l știi… Mi-e dor să nu mai fiu nimeni din neant, dar poate mi-e mie dor să cred. M-am lăsat cândva călcat în picioare și o făceam pentru că-mi era dor de asta, dar tu m-ai învățat să nu mai fac asta. Mi-e dor să mă înveți să trăiesc… Mi-e dor să fiu motivat să te mai caut. Mi-e dor de frumusețea aia pură pe care n-o mai văd… Mi-e dor să-ți spun că-mi este dor când nici un minut nu este între noi. Noi, dorul de noi și de ceea ce am putut fi noi doi. Mi-e dor de tot ceea ce credeam că-ți puteam oferi. Mai mult decât orice, o viață fără de dor îți ofeream.
    Cum e dorul atunci când te pui în pat, înainte de somn, înainte să închizi ochii? Cum e dorul când vrei să-l simți lângă tine atunci în pat și nu ai decât o perna? Cum e dorul când nu te mai privește… Cum e dorul acum când ai curaj să faci atâtea? Cum e dorul când nu mai ai dor… Mie nu îmi este dor?
    Dorul e ca atunci când te pui în pat, privești cerul pe fereastră și încerci să cuprinzi un vid în brațe, dorul este acel sentiment de poftă de care, de multe ori, te abții să-l mai ai…
    Mi-e dor să fiu indiferent. Mi-e dor să mai învăț ceva de la tine așa cum m-ai învățat mereu… Mi-e dor să mai am timp să mai găsesc o jumătate…

  • Beniamin,  Poveşti

    Nimeni din neant (4)

    Partea 1 | Partea 2 | Partea 3

    De fiecare dată doare la fel sau poate mai mult. Așa e lumea făcută… Trebuie să suferi pentru fericire. Nu-i ușor, însă îmi place să cred că după toate câte au fost va veni și o rază călăuzitoare, una ca să mă scoată din hărmălaia asta sentimentală.
    Visam de multe ori la o poveste deosebită. O poveste din care niciun nimeni să nu mă trezească. Niciun Nimeni. O poveste pe care Andrei o știa nativ. Mă făcea să mă simt prea simplă în lumea asta de nimeni. Și eram simplă iar Andrei atunci a fost omul meu. Omul frumos cum am devenit eu mai apoi. Omul pentru care realitatea noastră nu exista dacă nu aveam ceas la mână. Omul care m-a făcut să mă cunosc și să mă recunosc. Omul care m-a avut în mâna lui îndată ce am îngenuncheat în curtea școlii atunci când am cedat să mă mai zbat.
    Învățam în Tonitza, un liceu de nimeni școliți să devină artiști. Era cu o săptămână înainte de ateliere, spre sfârșitul anului iar atenția mea nu era spre vreun nimeni sau alt nimeni ci doar spre școală, casă, părinți, Maria și toți nimenii din jurul meu. Un jur din care Andrei nu exista până în ziua aceea.
    Eu o aveam dirigintă pe doamna Chiru. Profesoara de chimie. El o avea pe doamna Cojan. Profesoara de Biologie. Ce paralelism în materii. E ca o ironie dacă mă gândesc bine. Contextul este exact ca-n glumele alea pe care le fac toți nimenii să agațe vreo altă nimeni. Exista chimie între noi?
    Andrei… Andrei era un pictor bun. Era la pictura. Și el, cu atingerile lui, cu privirile pe care mi le arunca prin curte reușea să îmi picteze lumea de nimeni. Îmi contura spațiul să nu mai scap și apoi îmi arunca, după stare, câte o culoare. Roșu atunci când le-am cunoscut. Galben când îl priveam în curte, negru când nu era prin preajma… Alb când mă atingea. Extremele astea de non-culoare în care mă arunca uneori.
    Așteptam nerăbdătoare orele de chimie să mai pot visa la câte un moment cu el, cum a fost atunci când am placat acasă după ce l-am cunoscut. M-a așteptat la poarta din fața liceului. Rezemat de poartă, privindu-mă de jos zâmbind cu gura închisă și ochii mici. Parcă aștepta să fie impresionat. De mine, de emoțiile mele sau de ceea ce urma să se întâmple.
    M-a privit până în momentul în care am ajuns în fața lui…
    – Andrei…
    – Știu cine ești, toată școala știe…
    – Nu știe nimeni nimic…
    – Nimeni…
    – Nimeni!
    Nimeni și acest nimeni din neant s-a găsit să pună punctul acolo unde nu a mai fost pus un punct, să mă facă să ies din zona mea de confort să fiu curioasă. Parcă din lumea asta incoloră el era urma de culoare care, colac peste pupăză, mai și radia ca un sfânt. Știi, unii oameni radiază atât de frumos încât în jurul lor exista, parcă, o aură de sfânt. Unii oameni sunt atât de frumoși încât felul în care radiază eclipsează orice altceva. Au o frumusețe de care greu te desprinzi. O frumusețe ca o lumina caldă, puternică, superbă, copleșitoare. O frumusețe ce se vede dincolo de crusta unei înfățișări, dincolo de chip, dincolo de farduri sau ruj. Unii oameni sunt atât de frumoși și atât de greu e să ajungi la ei indiferent de ce ai face. Alți oameni sunt atât de frumoși încât se eclipsează unii pe alții și orbesc…

    Va Urma!