Best of,  Dor,  Gânduri,  Iubirile mele,  Muzica nopţii,  Postări neinteresante,  Poveşti,  Prietenii mei de pe Voce.ro,  Repost & Edit

Trecuseră ani de atunci partea 2 ( by The Black Rose ) ( repost and edit )

O strânse în brațe peste tejghea nereușind să-și stăpânească hohotele de plâns, apoi ieși năvală din magazin alergând pe chei pierzându-se în ceață.
Era prea târziu…
Trecuseră ani de-atunci.

Se opri în capătul cheiului, i se înmuiaseră genunchi ca doua paie umezite… Căzuse parcă secerat lovindu-și rotulele de praful rece al cheiului. Își ținea fața în mâini și printre degetele arse de soare se scurgeam lacrimi. Lacrimi ce oglindeau fiecare secundă din viața pe care și-o dorise. Nu știuse nici o clipa ce lăsa în urmă, privise mereu doar înainte pândind țărmul ce se micșorează și se scufunda în mare ca un casalot greoi. De data asta își făcuse curaj și vru’ sa îndrepte lucrurile… Dar era prea tarziu… Trecuseră ani de-atunci.
Ceața dispăru, deschizându-se sugestiv parcă întocmai precum o poartă ce dădea pe aceeași străduță. Își potoli lacrimile și porni agale înspre magazinul de ciocolată, frământându-și mâinile ca atunci când avea să încheie cine știe ce troc într-un port uitat de lume într-o monedă necunoscută.
Se opri la câțiva stânjeni de intrare gândindu-se cum sa explice, ce să spună, cum să justifice lipsa lui…
Își făcu’ atât curaj cât să pășească înăuntru. Îngheță o clipa, apoi se așeză la măsuța din lemn din colț. Avea aceeași vârstă ca și fiica ei. Era la fel de stilată cu colțurile rotunjite și sculptată de mână. Sub sticla de deasupra avea gravată o scenă dintr-o bătălie, iar pe luciul picioarelor erau scoase în relief 4 feluri de săbii. Pe fiecare picior câte una, din culturi diferite.
La tejghea purtau o discuție doua doamne cochete. Una dintre ele se sprijinea într-un baston din lemn de cireș iar pe măciulie avea îndesat un cap de tigru din argint.
Privi în jurul lui. Încăperea nu se modificase foarte mult. De fapt era împărțită în aceeași schemă. Cu tejgheaua pe o latură și un colț, fereastra lăsată liberă pentru ca trecătorii să poată fi ademeniți de izul și de farmecul locului. Fata îl privea deja de câteva minute bune dar își păstra respectul față de doamne până acestea se hotărâseră să plece. Șterse o pată proaspătă de pe tejghea, apoi disparu după ușile balansate pentru câteva secunde. Apăru cu o tavă pe care așezase o carafă și 2 pahare. Se așeză pe scaunul vecin și umplu unul din pahare, apoi pe celălalt. Nu scoase un sunet lăsând liniștea să apese în căutarea unui răspuns. Apoi privi cu ochii ei de vrăjitoare în ochii lui și spuse:
– Ești tatăl meu. Mama mi-a spus mereu că va veni o zi în care te vei întoarce… De ce nu spui nimic? Bine.. haide bea puțină limonadă și răcorește-te. Probabil ești însetat.
El o privi lung… Nu își putea despletici limba. Era extrem de bucuros și extrem de trist în același timp dar nu putea scoate nici macar un mulțumesc.
Între timp în încăpere intra un domn, să tot fi avut vreo 25 de ani, și își scoase pălăria respectuos. Ea îi lua haina și îl săruta scurt… Stânjenită parcă de prezența noului venit.
– El e Jaques.
Mirat de apariție se ridică și întinse mâna arsă de soare prietenos către tânăr.
– Piere… Încântat.
Seara îi găsi la lumina unor lumânări înalte și groase ce părea că nu se mai termină, cu o sticlă de vin pe care Jaques o alesese cu mare grijă din colecția lui proprie, depanând amintiri și povești din trecutul fiecăruia…

The Black Rose

2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *