• Beniamin,  Gânduri,  Perspectivă feminină,  Postări neinteresante

    Dincolo

    Bună iubitule! Sper din tot sufletul să reușești să citești rândurile acestea și să nu te sperii. Te rog puiule… Te rog.
    Îți spun aceste cuvinte din dor și din regret. Regret, nu din faptul că am ajuns… aici; ci din faptul că sunt singură și ard mai tare ca flacăra din inimile noastre. Ard iubitule, ard și nu-mi spune nimeni de ce. Nici grai nu am decât cuvântul scris și-o amintire cu care mă sting în gândul tău. Prefer să mă sting în iad decât din sufletul tău… Iartă-mă!
    Regret că nu sunt acum lângă tine să mă săruți pe frunte înainte să adorm. Acum am doar un ultim sărut, adormită fiind, pe fruntea rece. Un rece ca gheață de ți se lipesc buzele. Un rece al trupului meu care nu te mai poate îmbrățișa, un rece care n-ar putea stinge flacăra din care ard acum și durerea în care-mi simt sufletul că putrezește. Nu mai am păr, nu mai am unghii, nu mai am buzele mele cărnoase care-ți plăceau ție, nu mai pot privi, sunt frântă în abisul ăsta strâmt în care nu am nicio mângâiere. Să nu te sperii de cuvintele mele, să nu te sperii, dragule…
    Ce altă femeie mai trece prin asemenea apăsare, prin asemenea chin în care nu te aude nimeni? De ce am ajuns în deșertul ăsta gol fără de tine, fără chipul tău? Nu tânjesc nici după rai iubitule, așa cum tânjesc după respirația ta lângă mine. Nu sunt departe de tine, sunt doar în iad! E-un iad prea gol și ars de lungile dureri din greu și fără gânduri dulci pe care le-aveam împreună… Când eram împreună.
    Aș vrea sa fiu surdă și să nu aud liniștea din care tu nu ești, din care înnebunesc fără tine sau fără muzica noastră în care ne pierdeam de nebuni. Nu simt decât stropii cei de foc și urletele din suflet cu care se-ntrec dracii în iadul ăsta strâmt. Unde ești…? Unde ești?
    Sper, atât mai am doar speranța mea de femeie, iubirea care mă mai ține trează în disperarea abisului gol. Speranța că, atât, doar cuvintele-mi citești, să-ți mai aduci aminte de mine din rânduri rătăcite. Să nu mă urmărești oricât de mult te-aș ispiti iubitule, să nu mă urmărești să cazi în plasa mea… În plasa celui viclean. Să nu pici în iadul ăsta din care m-am rătăcit de tine…
    Să nu mă cauți, să nu plângi, să nu te-ntrebi unde sunt, cum nu te-ai întrebat nici când ai plecat de lângă mine, atunci când ai crezut de cuvință că aerul ce îl respir e fără rost. Fără de iubire, fără tine. Aș vrea să fiu oarbă și să nu vad un adevăr de care-mi este teamă, să nu mai simt durerea, nici a ta când în patul gol mă cauți, și mă gasești decât atunci când dormi, și nu în vis, mi-e teamă ca nu în vis.
    Odată cu tine am pierdut tot. Mi-am pierdut strălucirea de care orice bărbat se îndrăgostea, mi-am pierdut credința care ne ținea pe noi unul lângă altul, care-mi ținea sufletul departe de abisul ăsta nebun. Mi-am pierdut viața care alături de tine-i găseam rostul, am pierdut orgoliul sub care mă ascundeam, mi-am pierdut frumusețea și puterea de a nu pica în fața nimănui, mi-e teama acum căci numai în genunchi am învățat să stau, am învățat să mă supun, și nu e nimeni să-mi țină mâna în iadul ăsta gol, prea gol și ars de lungile dureri din greu. Mergeam în rai, dar iadul m-a oprit din drum. Un iad care dincolo de coaja sa frumoasă se ascunde un foc puternic și greu, acolo unde femeile sunt surori și urla de foamea vicleană ce le-apasă tot mai tare, acolo unde bărbații sunt frați și-și frîng mâinile din prostie, unde îngerii au fulgi de piele și dracii nu au aripi, unde sfinții nu au loc, și focul arde aerul uscat.
    Aș plânge zeci de zile, așa cum au plâns ai mei pe trupul rece ce-acum e doar uscat. Aș plânge și să uit. Aș plânge doar de dor. Unde ești…? Unde ești?
    Aș plânge mult să-mi fac un râu din lacrimi dulci, sărate nu mai sunt. Aș plânge mult să fac izvoare, să curgă înspre tine, să curgă dinspre iad, să curgă în pâraie, dar iadul… Le-a secat.
    Vreau să-mi ascund glasul sub poeme, cuvinte și dor, iubitule. În rândurile pe care le ascundeai sub pernă înainte să dormi, cuvintele pe care mi le spuneai înainte, acolo aș vrea să mă ascund, să mă găsești doar atunci când mai reciți și când ai să plângi, să-mi simți mângâierea pe obraji. Ce lung e iadul ăsta gol, ce mare-i apăsarea, ce cruda sunt și nu am piele, ori ochi să te mai vad… Te iubesc de-acolo unde iubirea nu există!

  • Perspectivă feminină,  Postări neinteresante

    R

    Mă nene, eu nu înțeleg ce cauți în mintea mea? Ce vrei de la mine? Am crezut că ești doar așa, un d-ăla ca oricare altul, știi tu. Cum scrie în toate poveștile tale de adormit puștoaice de liceu. Da… Mersi!
    De multe ori simt că cedez în fața ta, cedez în calmul ăla pe care mi-l arăți mereu când ne vedem, în agitarea aia când ne despărțim, în nepăsarea aia pe care o ai atunci când ești cu ea. Sau când îmi venea să vă trag de păr pe amândoi și să vă dau cap în cap. Dar mi-era așa un drag de tine…
    Cum aș putea să explic ce am eu pentru tine? Cum aș putea să mă trezesc, dimineața, știind că nu ești lângă mine și altcineva îți sărută buzele?… Cum?
    Îți place să te joci cu mine! Să te joci așa în general. Îți place să auzi și să știi că sunt înnebunită după tine; că orice cuvânt urât aud despre tine și orice persoană te bagă în seamă, oricine ar zice orice, mă înnebunește. Nu-mi pot explica fluturii din stomac… Nu te pot explica pe tine și ceea ce ești tu sau cum ai apărut.
    Nici măcar nu ești al meu. Hai las-o așa… Te rog, las-o așa. A început să mi se ia, și încep să cred că pe zi ce trece se stinge tot ce am pentru tine, dacă nu faci ceva… Dar pe atât de tare simt că mă îndrăgostesc. Să nu crezi că am să-ți zic aici cum ți-au spus toate, că te-aș iubi sau alte căcaturi.
    Mă nene, vreau să fi al meu, ce nu înțelegi? Îmi provoci nervi de-mi vine să te mușc tot. Și când ești lângă mine, parcă mă enervez tot mai tare. N-aș vrea să te las deloc, dar cui să-i spun că tu nici măcar nu mă asculți, și dacă mă asculți te faci că nu auzi. Aș vrea și eu să aud, așa cum și tu îmi tragi cuvinte cu cleștele din gură… Știi tu tot, și tot ce simt e pentru tine. Nici măcar nu știi cât poftesc să-ți fur un sărut pe nevăzute și să-ți spun cât aș vrea să fi lângă mine dar tu pleci mereu de mână cu altcineva acasă, iubești pe altcineva…

  • Perspectivă feminină,  Postări neinteresante,  Poveşti

    Jurnal de iubită (2)

    | Partea 1 |

    Și-a plecat a doua oară din viața mea… Atunci am crezut că totul se sfârșește pentru mine. Mergeam la scoală doar să mă prefac, iar pauzele le plângeam la toaletă. Petreceri la care eram amândoi invitați și nu puteam merge cu el. Prietenii mei se distrau cu iubiții sau iubitele lor iar eu suspinam afară la un pachet de țigări după el. El care probabil atunci și-o trăgea cu aia…
      Atâtea planuri… Un căcat de viitor. Cum? Cum am putut să fiu așa de oarbă și să-l las să mă calce iar în picioare? Cum?
      Ziua în care l-am primit din nou în viața mea, a fost una ploioasă. La fel de ploioasă era și cea în care l-am cunoscut pe cel ce mă face acum fericită. Cea mai fericită…
    L-am sărutat inimos, chiar de eram încă dură cu el, dar nu-i rezistam. Simpla lui prezență mă ducea departe. Era slăbiciunea mea și știa bine cum să se folosească de treaba asta. Probabil că de aceea nu mai vreau să-l vad. De ce să-l văd? Să-i cedez iar și să mă distrugă mai rău decât a făcut-o. Ooo nu… Nu va fi așa. Nu mai sunt eu, aia cea naivă care crede în orice cuvânt spune el. Nebunul de el…
        Întotdeauna am ținut să fie punctual, la ora exactă să fie acolo unde am stabilit cu el, deși cât am fost cu el întârzia mereu, după ce nu mai eram a lui devenise punctual. Își încearca norocul cu vreo schemuță de-a lui. Sunt o domnișoară manierată, puternică și inteligentă, fata pe care nimic și nimeni n-o poate doborâ… Acum, nici măcar el, n-o mai poate face ca înainte. Nu mai au aceeași putere cuvintele lui, dulci, cu care mă vrăjea. Știa să întoarcă povestea cum dorea el, dar acum nu mai e așa. Nu mai vreau să fie așa…
       După ce l-am sărutat, el m-a așteptat până am ieșit de la meditații. Trei ore a stat în frig și în ploaie iar eu tot nu l-am înțeles. Și ce era de înțeles? Atunci îi mulțumeam lui Dumnezeu că lucrurile reveneau la normal. Greu dar erau. Nimeni nu-l mai dorea prin preajmă, după ce mi-a făcut. Nici colegii mei, nici fratele meu care numai pe el l-a acceptat din toți. Acum îl acceptă pe cel cu care sunt eu fericită, cel la care n-am sa renunț pentru nimic în lume. Nu așa cum am facut-o când l-am cunoscut pe el. L-am părăsit pe cel cu care eram că să fiu a lui… Vrăjită de cuvintele lui…
        Îl iubeam atât de tare și atunci, deși voiam să-l pedepsesc, să-l fac să-și dea seama de ceea ce a făcut fără ca el să plece din nou. Nu voiam să mă mai conducă, nu voiam să mai aibe stăpânire pe mine cum avea el mereu… Niciodată nu a scris nimic despre mine aici. Niciodată! A scris despre toate cu care a fost, toate care și-au bătut joc sau care l-au lăsat când îi era lumea mai dragă, dar un cuvânt n-a scris despre mine. Chiar și despre cea pentru care m-a lăsat de doua ori a scris… Și crede că dacă va scrie acum rezolvă ceva? Eu am mers înainte… Sunt fericită cu cine sunt. Aș vrea și n-aș vrea…

  • Perspectivă feminină,  Postări neinteresante,  Poveşti

    Jurnal de iubită (1)

     Pot scrie și eu un jurnal. De ce nu? Sunt atâtea jurnale aici încât mă pot amesteca și eu cu ușurință. Sunt cuvinte pe care le-am spus de-atâtea ori. M-am repetat de zile-ntregi și-acum vreau să le spun din nou. Șă le aștern aici, scris a nuștiu câta oară. Corectat de sute de ori…
    Mi-e teamă… Mi-e teamă ca el să nu plece iar. Mi-era mai aproape decât pielea de pe mine, așa de mult îl iubeam… Eram foarte puternică de fel, și sunt. El era la fel, probabil că asta m-a atras mai tare la el; faptul că știa ce să zică și când să zică, să mă facă să vreau… Sau să nu vreau… Sigur pe el chiar dacă nu-i reușea. Iubirea vieții mele… Marea mea decepție. Idila ce-am trăit-o intens.
    Oricum făcea ce voia el, eu nu aveam niciun fel de autoritate asupra lui. Și vorba asta-l oftica. M-a bântuit prezența lui și după ce m-a părăsit. Îl doream atât de tare chiar dacă-l uram, chiar dacă voaim să dispară totodată, m-a transformat, din firea vesela plină de bucurie și extaz într-o depresie totală și totuși nu-l pot scoate din gândul meu chiar și acum, că sunt cu altcineva. Cel cu care sunt acum mă face fericită… E, poate, de o mie de ori mai bun ca el, dar nu va fi el sau ca el. Nebunul de el. Știam că era nebun și e nebun. Nebun că iată nu pot trece peste, nu-i pot spune adio…
       De ce a venit iar? De ce mă mai caută? Ce mai vrea de la mine? Toată lumea îl urăște, eu de ce să-i mai dau o șansă? De ce să dau cu piciorul relației mele fericite cu cel care mă face fericită? Pentru el? El, pe care l-am iubit din tot sufletul? El, care m-a umilit în fața prietenilor mei, care pofteam după atenția lui câtuși de putină? El, care trăia în trecut? El?… Care încă-l iubesc și-acum…
       Am zis să uit, era atât de bine până să apară iar în viața mea. Radiam atât de mult cu el în urma mea. Erau zile când deși eram fericita cu iubitul meu de acum, soțul meu, când mă gândeam oare unde e, dacă e bine, cu cine se întâlnește, cu ce cuvinte aș putea, mai ușor, să-i spun că-mi este foarte dor. Dor de el ca și nebunie…
       După ce a plecat prima dată l-am așteptat, și-am așteptat, și-am așteptat… Mulți au fost și au plecat. Niciunul nu era ca el. Am suferit atât de tare. Îi simțeam lipsa parcă mai mult decât oricui din viața mea. Mă îmbolnăvisem, iar lui nu i-a păsat deloc. Nu i-a păsat că sunam ca disperata, plângand, până îmi secau lacrimile. Nu i-a păsat că nopțile nu le dormeam că mă gândeam la el, că nu vedeam pe unde calc, că puteam muri cândva și nu știa de mine ori eu de el. Nu i-a păsat! Acum, de ce să-i pese? Eu am tot ce-mi doresc, tot ce-mi spune inima să am, chiar dacă, de multe ori, mi-l cere pe el. Îl pot avea dar nu mai vreau.
      Când s-a întors a stat ca milogul în fața mea, să-l iert. Eram așa nervoasă, abia ce reușisem să trec peste el și se gândi să vina să-mi întoarcă iar viața la o mie de grade, că așa a vrut el. Încă îl iubeam, degeaba îi spuneam ce-i spuneam în față; că-l urasc, că nu mai vreau să-l văd, că pun pe cineva să-l bată când eu de fapt îmi doream să-l țin în brațe și să nu-i mai dau drumul. Trebuia să fiu dură, ori el, nebunul de el, mă lua de proastă. Dar i-am cedat și-a plecat a doua oară…