• Perspectivă feminină,  Postări neinteresante

    R

    Mă nene, eu nu înțeleg ce cauți în mintea mea? Ce vrei de la mine? Am crezut că ești doar așa, un d-ăla ca oricare altul, știi tu. Cum scrie în toate poveștile tale de adormit puștoaice de liceu. Da… Mersi!
    De multe ori simt că cedez în fața ta, cedez în calmul ăla pe care mi-l arăți mereu când ne vedem, în agitarea aia când ne despărțim, în nepăsarea aia pe care o ai atunci când ești cu ea. Sau când îmi venea să vă trag de păr pe amândoi și să vă dau cap în cap. Dar mi-era așa un drag de tine…
    Cum aș putea să explic ce am eu pentru tine? Cum aș putea să mă trezesc, dimineața, știind că nu ești lângă mine și altcineva îți sărută buzele?… Cum?
    Îți place să te joci cu mine! Să te joci așa în general. Îți place să auzi și să știi că sunt înnebunită după tine; că orice cuvânt urât aud despre tine și orice persoană te bagă în seamă, oricine ar zice orice, mă înnebunește. Nu-mi pot explica fluturii din stomac… Nu te pot explica pe tine și ceea ce ești tu sau cum ai apărut.
    Nici măcar nu ești al meu. Hai las-o așa… Te rog, las-o așa. A început să mi se ia, și încep să cred că pe zi ce trece se stinge tot ce am pentru tine, dacă nu faci ceva… Dar pe atât de tare simt că mă îndrăgostesc. Să nu crezi că am să-ți zic aici cum ți-au spus toate, că te-aș iubi sau alte căcaturi.
    Mă nene, vreau să fi al meu, ce nu înțelegi? Îmi provoci nervi de-mi vine să te mușc tot. Și când ești lângă mine, parcă mă enervez tot mai tare. N-aș vrea să te las deloc, dar cui să-i spun că tu nici măcar nu mă asculți, și dacă mă asculți te faci că nu auzi. Aș vrea și eu să aud, așa cum și tu îmi tragi cuvinte cu cleștele din gură… Știi tu tot, și tot ce simt e pentru tine. Nici măcar nu știi cât poftesc să-ți fur un sărut pe nevăzute și să-ți spun cât aș vrea să fi lângă mine dar tu pleci mereu de mână cu altcineva acasă, iubești pe altcineva…

  • Perspectivă feminină,  Postări neinteresante,  Poveşti

    Jurnal de iubită (2)

    | Partea 1 |

    Și-a plecat a doua oară din viața mea… Atunci am crezut că totul se sfârșește pentru mine. Mergeam la scoală doar să mă prefac, iar pauzele le plângeam la toaletă. Petreceri la care eram amândoi invitați și nu puteam merge cu el. Prietenii mei se distrau cu iubiții sau iubitele lor iar eu suspinam afară la un pachet de țigări după el. El care probabil atunci și-o trăgea cu aia…
      Atâtea planuri… Un căcat de viitor. Cum? Cum am putut să fiu așa de oarbă și să-l las să mă calce iar în picioare? Cum?
      Ziua în care l-am primit din nou în viața mea, a fost una ploioasă. La fel de ploioasă era și cea în care l-am cunoscut pe cel ce mă face acum fericită. Cea mai fericită…
    L-am sărutat inimos, chiar de eram încă dură cu el, dar nu-i rezistam. Simpla lui prezență mă ducea departe. Era slăbiciunea mea și știa bine cum să se folosească de treaba asta. Probabil că de aceea nu mai vreau să-l vad. De ce să-l văd? Să-i cedez iar și să mă distrugă mai rău decât a făcut-o. Ooo nu… Nu va fi așa. Nu mai sunt eu, aia cea naivă care crede în orice cuvânt spune el. Nebunul de el…
        Întotdeauna am ținut să fie punctual, la ora exactă să fie acolo unde am stabilit cu el, deși cât am fost cu el întârzia mereu, după ce nu mai eram a lui devenise punctual. Își încearca norocul cu vreo schemuță de-a lui. Sunt o domnișoară manierată, puternică și inteligentă, fata pe care nimic și nimeni n-o poate doborâ… Acum, nici măcar el, n-o mai poate face ca înainte. Nu mai au aceeași putere cuvintele lui, dulci, cu care mă vrăjea. Știa să întoarcă povestea cum dorea el, dar acum nu mai e așa. Nu mai vreau să fie așa…
       După ce l-am sărutat, el m-a așteptat până am ieșit de la meditații. Trei ore a stat în frig și în ploaie iar eu tot nu l-am înțeles. Și ce era de înțeles? Atunci îi mulțumeam lui Dumnezeu că lucrurile reveneau la normal. Greu dar erau. Nimeni nu-l mai dorea prin preajmă, după ce mi-a făcut. Nici colegii mei, nici fratele meu care numai pe el l-a acceptat din toți. Acum îl acceptă pe cel cu care sunt eu fericită, cel la care n-am sa renunț pentru nimic în lume. Nu așa cum am facut-o când l-am cunoscut pe el. L-am părăsit pe cel cu care eram că să fiu a lui… Vrăjită de cuvintele lui…
        Îl iubeam atât de tare și atunci, deși voiam să-l pedepsesc, să-l fac să-și dea seama de ceea ce a făcut fără ca el să plece din nou. Nu voiam să mă mai conducă, nu voiam să mai aibe stăpânire pe mine cum avea el mereu… Niciodată nu a scris nimic despre mine aici. Niciodată! A scris despre toate cu care a fost, toate care și-au bătut joc sau care l-au lăsat când îi era lumea mai dragă, dar un cuvânt n-a scris despre mine. Chiar și despre cea pentru care m-a lăsat de doua ori a scris… Și crede că dacă va scrie acum rezolvă ceva? Eu am mers înainte… Sunt fericită cu cine sunt. Aș vrea și n-aș vrea…

  • Perspectivă feminină,  Postări neinteresante,  Poveşti

    Jurnal de iubită (1)

     Pot scrie și eu un jurnal. De ce nu? Sunt atâtea jurnale aici încât mă pot amesteca și eu cu ușurință. Sunt cuvinte pe care le-am spus de-atâtea ori. M-am repetat de zile-ntregi și-acum vreau să le spun din nou. Șă le aștern aici, scris a nuștiu câta oară. Corectat de sute de ori…
    Mi-e teamă… Mi-e teamă ca el să nu plece iar. Mi-era mai aproape decât pielea de pe mine, așa de mult îl iubeam… Eram foarte puternică de fel, și sunt. El era la fel, probabil că asta m-a atras mai tare la el; faptul că știa ce să zică și când să zică, să mă facă să vreau… Sau să nu vreau… Sigur pe el chiar dacă nu-i reușea. Iubirea vieții mele… Marea mea decepție. Idila ce-am trăit-o intens.
    Oricum făcea ce voia el, eu nu aveam niciun fel de autoritate asupra lui. Și vorba asta-l oftica. M-a bântuit prezența lui și după ce m-a părăsit. Îl doream atât de tare chiar dacă-l uram, chiar dacă voaim să dispară totodată, m-a transformat, din firea vesela plină de bucurie și extaz într-o depresie totală și totuși nu-l pot scoate din gândul meu chiar și acum, că sunt cu altcineva. Cel cu care sunt acum mă face fericită… E, poate, de o mie de ori mai bun ca el, dar nu va fi el sau ca el. Nebunul de el. Știam că era nebun și e nebun. Nebun că iată nu pot trece peste, nu-i pot spune adio…
       De ce a venit iar? De ce mă mai caută? Ce mai vrea de la mine? Toată lumea îl urăște, eu de ce să-i mai dau o șansă? De ce să dau cu piciorul relației mele fericite cu cel care mă face fericită? Pentru el? El, pe care l-am iubit din tot sufletul? El, care m-a umilit în fața prietenilor mei, care pofteam după atenția lui câtuși de putină? El, care trăia în trecut? El?… Care încă-l iubesc și-acum…
       Am zis să uit, era atât de bine până să apară iar în viața mea. Radiam atât de mult cu el în urma mea. Erau zile când deși eram fericita cu iubitul meu de acum, soțul meu, când mă gândeam oare unde e, dacă e bine, cu cine se întâlnește, cu ce cuvinte aș putea, mai ușor, să-i spun că-mi este foarte dor. Dor de el ca și nebunie…
       După ce a plecat prima dată l-am așteptat, și-am așteptat, și-am așteptat… Mulți au fost și au plecat. Niciunul nu era ca el. Am suferit atât de tare. Îi simțeam lipsa parcă mai mult decât oricui din viața mea. Mă îmbolnăvisem, iar lui nu i-a păsat deloc. Nu i-a păsat că sunam ca disperata, plângand, până îmi secau lacrimile. Nu i-a păsat că nopțile nu le dormeam că mă gândeam la el, că nu vedeam pe unde calc, că puteam muri cândva și nu știa de mine ori eu de el. Nu i-a păsat! Acum, de ce să-i pese? Eu am tot ce-mi doresc, tot ce-mi spune inima să am, chiar dacă, de multe ori, mi-l cere pe el. Îl pot avea dar nu mai vreau.
      Când s-a întors a stat ca milogul în fața mea, să-l iert. Eram așa nervoasă, abia ce reușisem să trec peste el și se gândi să vina să-mi întoarcă iar viața la o mie de grade, că așa a vrut el. Încă îl iubeam, degeaba îi spuneam ce-i spuneam în față; că-l urasc, că nu mai vreau să-l văd, că pun pe cineva să-l bată când eu de fapt îmi doream să-l țin în brațe și să nu-i mai dau drumul. Trebuia să fiu dură, ori el, nebunul de el, mă lua de proastă. Dar i-am cedat și-a plecat a doua oară…
  • Gânduri

    Iti amintesti?

    Stii si tu cum e, da? sa te plimbi lejer pe strada, cu melodia preferata amenintand sa iti sparga timpanele, cu acele imense casti in urechi, simtind cum toata fiinta ta vibreaza, si cum din cand in cand mai scapi cate un murmur al liniei melodice pe buzele infierbantate de nerabdare sa ajungi sa iti vezi prietenii cu care stii clar ca te vei distra din nou de minune…Parca ar fi un vis frumos. Si inchizi ochii increzator, stiind ca mergi pe un drum prea bine cunoscut, si ca o zi asa geniala nu are cum sa fie distrusa de absolut nimic.

    Dar iti mai aduci aminte? De vremea cand abia pasisesi in “lume”? De prima data cand te`ai simtit mai matur? Si te`ai putut uita in vechea si plina de amintiri oglinda din baie, si ai vazut acolo ceva nou, ceva ce nu mai vazusesi pana acum? Dar de primul tau sarut? Cum te`ai simtit in momentul ala? Ai simtit ca poti zbura? Ca mori de rusine, fiind ca era primul? Dar extazul, pe acela l`ai simtit vreodata, dragul meu prieten? Te vad asa de mare si lipsit de griji, dar ochii tai aparati de parul des si de mii de vise ascund un copil de demult, un copil ce iese din cand in cand, si imi arata cat de bine e sa fii atat. Un copil.

    Parca mai frumos era cand ne puteam tine de mana la gradinita, si cand puteam vorbi deschis, fara frica. Si parca mai bine ne statea cu inocenta decat cu sarcasmul. Dar nu ai ce ii face. Crestem. Si tu ai crescut mai mult ca mine, dar din pacate te voi ajunge din urma in curand. Da, si pentru mine, “jucariile au stat” deja, si simt cum incep sa ma inunde responsabilitatile. Si de ce? Numai pentru ca asa trebuie? Eu nu vreau. Refuz. Vreau sa fiu din nou un copil inocent, si vreau din nou sa sper ca ma voi face mare mai repede, doar pentru a imi dori sa fiu copil din nou. Ce cerc vicios complex, dar dureros de simplu.

    Ieri am fost in parcul acela vechi. Il mai tii minte? Primul parc al copilariei noastre. Cu leaganele acelea rosii. Acum era parasit. Si era trist. Si in mintea mea s`au derulat mii de imagini incetosate, si am simtit miros de iarba proaspata si de inghetata. Mai tii minte acel mic chiosc cu inghetata? Cum ne duceam cu banutii din pusculite si ne luam cate una pe saptamana? Si mereu luam aceeasi aroma? Si cum ai inceput sa plangi cand nu ti`au mai ajuns banii ca sa iti iei acea inghetata de ciocolata? Si cum doamna aceea draguta care mirosea mereu a trandafiri ti`a dat inghetata pe cat aveai, si ti`a zis ca esti baiat mare si ca nu trebuie sa plangi? Eu imi aduc aminte. Si imi voi aduce mereu aminte cum te`ai sters la ochi si o urma de sobritate a aparut in ei. Si m`am speriat. M`am speriat atat de tare. Stiam ca nu vei mai fi inocent niciodata. Stiam asta. Desi nu imi dau seama cum. Si acum regret acea remarca. Desi dansa nu avea nici o vina. Dar regret.

    Dar ia zi, acea ceainarie din colt, iti mai amintesti de ea? Cea care acum s`a transformat intr`un magazin alimentar? Da, aceea. Mai tii minte cand mi`ai zis ca vrei sa imi iei ceva mai dulce ca si inghetata cu ciocolata? Si mi`ai luat ceai de trandafiri? Mai stii? Eu da. Si acum il consider cel mai dulce lucru. Desi am crescut, si a trecut o eternitate si o zi de atunci, eu nu am uitat prima inghititura de ceai luata. Dar tu? Tu mai retii ziua aceea?

    Si pe mine? Pe mine ma mai tii minte? Mai sunt prezenta acolo undeva? Undeva in mintea ta? Ma tii asemeni mie, ca pe o comoara? Ma tii aproape de inima si de sufletul tau? Iti mai zboara gandul inspre mine uneori? Sau acum esti mare? Acum ai crescut? Acum nu mai esti tu cel de atunci? Unde ai disparut? Ce blestem mi te`a furat, prieten drag, de langa inima? Ce fiinta a indraznit sa mi te rapeasca? Sau poate ca doar ai uitat. Poate ca sunt doar atat. Uitata.