Beniamin,  Gânduri,  Iubirile mele,  Postări neinteresante,  Poveşti

(O)mul meu frumos, (o)mul meu superb…

Mi-aș dori uneori să am curajul tău. Să am curajul să uit și să mă desprind de niște momente care m-au copleșit. Care m-au făcut să renasc din propria nebunie și care m-au ucis din nou. Aș vrea să am curajul tău să ucid momentele care m-au extaziat, să uit clipele în care eram cu adevărat fericit lângă tine.
„Intens”… Cuvântul tău, ca și multe altele pe care nu le uit, cuvintele care te definesc pe tine. Om frumos… Om superb… Te complimentez plângând. Te complimentez și n-ai să știi nicicând. Îngerul ce m-a salvat din neantul ăsta surdo-mut, neputincios și incolor, unde ești că nu te mai pot striga?
Mi-e teamă că am să mor odată cu dragostea ce o am pentru tine, mi-e teamă că mor de tot, și dacă ai să uiți așa să fie… Știu unde-mi e locul, știu unde sunt așteptat. Mi-aș dori să am curajul tău…
Am căutat nopți întregi, peste tot, numai chipuri din trecut vedeam și apoi…
Te iubesc! Iar numărul literelor nu ar echivala viețile ca timp cât am să mai aștept o jumătate ca tine. Omul meu frumos, omul meu superb… Nu aș avea timp destul în viața asta să mă pedepsesc că te-am pierdut, nu vreau să mai am timp, dar dincolo sunt sigur că am să mă opresc din chinul ăsta groaznic, fără de gând, fără de somn, fără de iertare, îmbrățișare sau…
M-am săturat să mai aștept în iadul ăsta gol, prea gol și ars de lungile dureri din greu. E timpul să mă întorc în neantul meu unde mă pot lipsi de parul tău des, de părul tău brunet… Știu că numele nu ai cum să mi-l uiți, e singurul lucru ce-ți mai poate aminti de mine. Și ție și tuturor.
Te iubesc, și rândurile mele nu te pot aduce înapoi, oricât aș scrie, oricât aș aștepta, oricât te-aș privi, oricât te-aș căuta… Mai sunt zile în care sper. Sunt zile în care mă trezesc la realitatea asta necoaptă din care nu mă regăsesc. Mă trezesc dintr-o amorțire muribundă și mă întreb unde ești? Cum aș putea să îți spun ceva? Cum aș putea închide ceea ce simt pentru tine? Să mă prefac că nu am flururi în stomac atunci când îți aud numele, să nu mai zâmbesc nostalgic gândidu-mă la tine și la tot ce ești tu? Omul meu pur. Chipul meu din gând. Frumusețea mea oarbă și departe. Te rog trezește-te și salvează-mă și-acum. Dumnezeul meu pur.
M-am săturat de suferința asta, de momentele pe care le număr atunci când n-am curaj să îți vorbesc. M-am săturat de oamenii strâmbi din jurul tău care te țin departe de mine. Eu te făceam fericită, adu-ți aminte. Eram oglinda ta. Tu pe mine mă adorai. Pe mine mă priveai… Așa cum te priveam eu dimineața devreme sau sub duș. Alină-mi suferința asta cu mângâierea ta, salvează-mă până nu mă duc…
Pentru tine scriu acum, la ore în care niciunul din noi nu dormim… Oare tu știi? Oare simți când te strig printre miile de șoapte irosite? Îți spune cineva măcar că te aștept, că somnul meu nu mai e somn decât cu tine în brațe? Dacă ai știi… Dacă ai știi.
În dimineți pe care le doresc dormind să te visez adorm în chinuri dure. Adorm târziu în suferința asta bleagă peste care nu mai pot să trec. Ma zbat, omul meu frumos, mă zbat, omul meu superb!
Cât de scumpă este atenția ta, minutul acela când îți spun că te iubesc. Cât de scump este îți pot asculta, o clipă, glasul; ce scump este momentul în care te-aș putea privi. Splendoarea mea pură… Motivul meu să mai respir. Știu de ce nu vrei să mă mai vezi, să mă mai asculți său să-mi răspunzi… Știu de ce preferi să fii departe. Știu că lângă tine aș uita de mine, aș uita de măștile astea nenorocite, strâmbe, strâmte, mute și perverse.
Știu că-n fața mea ești tu, a mea și inima noastră bate mult, repede și des. În fața mea nu ești nenorocirea aia ce ne-a distrus pe amândoi. În fața mea ești tu cu toată splendoarea ta simplă. Mi-e dor să mă privești, să mă copleșești cu ochii tăi îndrăgostiți, dragostea mea… Sufletul meu curat, omul meu frumos, omul meu superb…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *