Danube Eyes,  Dor,  Gânduri,  Poveşti

Piatra care priveşte de jos

Privesc de jos în ochii lacrimii din care a ieşit sufletul meu, colindător al nemărginirii, privesc de jos în inima unei lebede negre şi îi înconjor aripile cu lumina lunii. Poate că niciodată nu am fost singură cu adevarat, însă greutatea nopţii o simt atât de surdă şi de închistată, atunci când mă trezesc din eternele mele coşmaruri. Visul unui coşmar devenit realitate, sau coşmarul unei realităţi devenite vis. Clapele cărui pian să le ating, unde mai răsună ecoul bătăilor unor aripi de fluture ? Am fost praful de pe acele aripi, care, atunci când s-a spulberat, a ucis fluturele. Legenda spune că am ucis. Ce am zis că sunt şi cine e criminalul cui?
De ce aş spune cuiva că nu dorm pentru că mă trezesc plină de sudoare şi de nelinişte? La gândul unei zile care nu va mai fi niciodată, la gândul unei zile care mă va proiecta într-o sferă mai străină decât ceea ce sunt acum, o înstrăinată de ceea ce am fost cândva. Mă imaginez plimbându-mă cu gene false şi lentile de contact verzi, într-o rochie albă, culegând frunze în locul care nu a fost niciodată al meu însă unde am cântat pentru prima oară iubirea aceluia ce m-a uitat. Am cântat pentru prima oară apusul şi l-am sădit în ochii lui, iar acum, oricât de mult mi-aş dori, destinul mă ţine legată şi departe de acel loc. Acea piatră pe care am stat, nu am cum sa o uit. Iubesc cetatea şi poveştile copilăriei ei… Poveştile zâmbetului pe care îl am mereu cu mine. Prietenia vieţii mele. Oamenii care mi-au schimbat viaţa.
Aud încă pianul fără clape. Vioara la care am visat să cânt stă închisă în dulap. Probabil că şi ea simte nevoia unui cântec nou, la fel ca mine. Nu mai pot cânta vise, am nevoie de o atingere vie.
Nu mai ştiu să închid ochii, însă viziunea de jos mă sperie. Privesc de jos în ochii lacrimii din care a iesit sufletul meu, colindător al nemărginirii, privesc de jos în inima unei lebede negre şi îi înconjor aripile cu lumina lunii.
Sunt piatra norocoasă ce ai luat-o atunci din pârâul rece de munte şi pe care ai purtat-o mereu cu tine, până când ai descoperit o amuleta preţioasă ce făgăduia mai multă putere. Si de atunci… stau şi privesc de jos.

2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *