Beniamin,  Gânduri,  Muzica nopţii,  Postări neinteresante,  Poveşti,  Vulgar

Pe cine am ucis ( partea 14 )

Partea | 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 |

Play apoi citire!


Tatăl meu? Aici e altă mâncare de pește. El era bineînțeles un intelectual bine pregătit moral și slab în propriile obsesii. Sigur, obsesia lui fiind una pentru dumnezeul vostru și pentru băutura ce-l transforma în cu totul alt om. Un obicei copilăresc de a se ascunde de realitatea ce-l înconjoară. Mai exact, cititorule, rațiunea lui nu era la fel de importantă pe cât era uitatul de el însăși ca și om. Și eu odată cu el…
Amândoi lucrau la Policolor, fabrica de vopseluri și alte căcaturi toxice; cea de la Sălăjan în colo. Cititorule de nu era mai patetic de-atât nu cred că-ți mai spuneam, el era cu 10 ani mai mare ca ea iar ea era atât de proastă încât îi făcea pe plac indiferent de situație; că erau nopți când mă încuiau pe mine-n dormitor și auzeam, copil fiind, vorbe precum:
– Mariane mă doare, Mariane!
Și sigur răspunsurile lui veșnice erau…
– Taci fă, futu-ți pă mă-ta-n gât!
Numai imbecil să fi să nu realizezi ca el o futea pe ea cu forța. Iar ea? Ea era ea.
Erau nopți când speram la ceva mai presus de-atât și mă rugam pentru mine și măicuța mea să nu apară iar să ne distrugă, când el pe zi ce trecea avea parcă tot mai mulți bani și tot mai multă forță de lovire. Nu e de mirare că l-am împins fără regrete pe geamul din bucătărie… Simplu nu, cititorule? Practic era prima mea crima, dar teoretic Corina era cea cu spartul ghieții în sinea mea.
S-a întâmplat într-o seară de început de vară. Una în care în timpurile alea tot felul de mâncători se tăiau prin fața blocului meu pentru bani iar banul în sine practic nu avea valoare. Mi-era teamă, la fel și mamei mele. Teama de ceea ce urma în fiecare seară să simțim… Să suportăm… Să înghițim… Durerea unei nebunii necontrolate. Eu, cititorule, spre deosebire de tăicutul meu eram nebun, dar eram stăpân pe ceea ce credeam a fi normal în sinea mea.
Erau zile în care dispărea de parcă nu ar mai existat, să cred în cacaturi și să spun că am scapat când dispărea cu zilele și el de fapt venea cu câte-o curvă-n casă…

Va urma!

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *