Beniamin,  Iubirile mele,  Postări neinteresante

(O)dată-ul de cândva

Când mă gândesc la neantul ăsta din care plutesc, despre care, mai nou, am început să scriu, mă ia un fior. Un fior de goliciune, de vid și de nimic. Un fior al unor amintiri vii, fugărind pe șira spinării, făcându-mă să tremur, aprope de ingenuchiere, aproape de umilință. Aproape, foarte aproape de un nimic dar nu mai aproape de tine și de atingerea ta. Făcându-mă să tremur ca și tine…
Trăiesc din niște povești triste din care decepțiile mele mă umilesc iar eu suspin după ceva ce, poate, nu a existat niciodată…
Am apărut ca un nimeni din neant înfometat de săruturile unor ființe ce nu se lasă citite, privite, iubite, adorate sau dorite, înfometat să aud cuvintele pe care eu le-aș spune, însetat de fiori… Fiorul acela pe care l-am avut când te-am cunoscut, când m-ai cuprins în palmele tale…
Ce alt nimeni din neant te mai așteaptă? Cine te citește mai bine? Rândurile cui le mai aștepți?
Încep să putrezesc. Încep să fiu putred și să mor. Neputincios… Te rog… De ce nu mă asculți? De ce nu mai auzi? Vino și salvează-mă de realitatea asta uscată fără tine. Gândul meu curat. Ingerul meu naiv. Biblia careia mă rog. Unde ești să îmi citești cuvintele, ca nu mai rezist îți jur? Îți jur, omul meu frumos, omul meu superb…
Strivește-mă în nimicul ăsta gol, să mă risipesc de tot decât să nu mai pot închide ochii. Și daca i-aș închide m-aș dezlega de apăsarea asta grea.
Putrezesc, îți jur, putrezesc de tot privindu-te cum radiezi, cum lupți singură fără să te înțeleagă nimeni. Putrezesc omul meu, și iti jur ca nu mai pot, Dimnezeul meu pur, îți jur că nu mai pot. Ori uit de mine ori uiți de mine, dar știu că n-ai să uiți cât te am iubit, bucata mea de realitate, n-ai să uiți după, că nimeni nu te va vedea așa cum te vadeam eu, și nimeni nu o să mai scrie, nimeni nu te va privi. Ai să mă cauți când boala asta te va apăsa și pe tine. Ai să cauți un nimeni din neant. Ai să cauți că n-ai să uiți deloc oricât de mult ai minți.
Până să mă știi, cine te asculta? Pe cine adorai? Pe cine priveai? Pe cine rugai să rămână? M-am săturat de boala asta grea și nopțile astea nedormite… Nu mai e mult și poate am să mă odihnesc. Nu mai e mult și n-am să îți mai scriu…
Nu știu ce se întâmplă cu mine atunci când mă gândesc la… Noi. Atunci când aud numele tau. Zâmbesc tâmp și-mi amintesc… Ce a fost nimicul dintre noi, stratul de piele sub unde te-ai băgat. Nu îmi știi cuvintele, nu știi ce scriu și nici nu știi cât te aștept. Nu știi cât am tânjit pentru iubirea aia „intensă” cum ai numit-o tu. Aia în care te simți dorit din toată inima. Sau știi dar trăiești în carapacea ăia impenetrabilă făcută de bolile astea din jurul tău.
Nu mai am nicio iubire, nu mai am și n-am cu cine să te înlocuiesc. Nu am cum să înlocuiasc privirea ta, parul tău des, părul tău brunet. Nu are cine sa îmi mângâie chipul precum făceai cândva…
Dar lasă, fii tu (O)dată-ul meu pentru care mai scriu, (o)dată-ul de cândva, când mai puteam să iubesc, puterea mea de a alege, curajul meu să accept că am trăit cu amintirea vie a ceea ce a fost între noi dându-te deoparte… Amintirea vie din ce a fost între noi… Iată, azi e un an, omul meu frumos, mai sunt încă 6 și te uit…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *