Beniamin,  Gânduri,  Postări neinteresante

(O)are…

Am sute de cuvinte pe care le-aș putea scrie într-una. Despre tine și despre chinul ăsta ce mă ține departe de tine. Despre chipul tău pe care nu oricine îl înțelege, chipul în spatele căruia se ascunde teama. Teama de singurătate. Teama pe care și eu o simt. Aș scrie mult despre puritatea și simplitatea cu care m-ai cucerit. Nu este îndeajuns și știu. Nu este îndeajuns doar să scriu și să sper. Să aștept inevitabilul, să uiți… Cuvintele mele nu cântăresc atât de mult pe cât ar cântari un moment împărțit… Te-am văzut, nu uita asta, te-am văzut ce ești cu adevărat. Un om superb, pur și curat. Un Dumnezeu în fața căruia mă inchin. Un om frumos ce nu are nevoie de farduri, rujuri, brățări, inele sau cercei. Un om frumos și superb ce merită mai mult decât un amărât care așteptă.
Mai am doar amintirea momentelor pe care le-am avut, momente de care mă agăț, puține, rare, intense, muribunde, fără de salvare… Mă agăț de o iubire pe care numai eu o cred, o iubire care te așteptă până la obsesie…
Amintirea ta și simțul pielii tale fine, mângâierea ta din somn ori trupul tău pe care-l cuprindeam nu îl pot înlocui așa cum am facut cu altele. Ești ca un drog pe care-l gust odată și nu mă mai opresc. Pentru tine sunt ultimele cuvinte din perspectiva mea. Nu vreau să mă repet, oricum nu vezi, nu citești, nu auzi… Nu.
Îți dorești ca și mine, să fii iubită, fără măști strâmte, crude sau perverse. Să se umple vidul ăla pe care-l ai ca și mine, golul ăla ce te aruncă într-un neant ca și al meu. Ești mai puternică decât mine, salvează-te cât mai poți de nenorocirile astea din jurul tău…
Te văd atât de frumoasă, atât de curată, atât de pură. Ești perfecțiunea mea, poate și ultimul motiv de care mă mai agăț uneori, să pot trece peste orice. Ești putearea mea de a mai scrie, chiar dacă este ultimul articol pe care ți-l scriu și nu-l citești.
(O)are te gândești măcar un minut, ce ar fi fost să mă asculți, ce ar fi fost să vezi ce se întâmplă cu adevărat. (O)are voi avea vreodată puterea de a înfrunta adevărul, că sunt un nimeni din neant, agățat de încă o stafie.
N-am crezut vreodată că tu, opusul tuturor decepțiilor mele, să fii cea care mă învie, care șterge tot din trecutul meu mizer, n-am crezut că mai există cineva ca mine.
Hai să-ți spun ceva omul meu frumos, omul meu superb. Hai să plecam, hai, hai, hai și să uităm de Alecși , Petruțe, Irine sau mai știu eu ce alți nebuni din viețile noastre. Lasă-mă să îți ofer ceea ce mereu am cautat amândoi. Hai sa plecăm departe, să începem viața pe care ne-o dorim, pentru care suntem capabili să ne dedicam. Să nu fim singuri, să nu suferim, unii în tăcere, alții urlând de durere. Să avem mereu dimineți în care să ne privim, în care mângâierile noastre sa ne fie mic dejun. Te iubesc Omul meu superb. Singurul meu Dumnezeu. Te rog… Te rog salvează-mă din amintirea vie pe care o trăiesc în lipsa ta.
Spune-mi ce să fac, și fac. Renunț, dispar, mor sau ascultă-mă…
Cândva ai să citești, sunt sigur de asta. Cândva drama asta va cântări. Cândva Omul meu superb, omul meu frumos, cândva… Până atunci, rămân cum am fost și până să te știu. Nimeni din neant…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *