Beniamin,  Poveşti

Nimeni din neant (4)

Partea 1 | Partea 2 | Partea 3

De fiecare dată doare la fel sau poate mai mult. Așa e lumea făcută… Trebuie să suferi pentru fericire. Nu-i ușor, însă îmi place să cred că după toate câte au fost va veni și o rază călăuzitoare, una ca să mă scoată din hărmălaia asta sentimentală.
Visam de multe ori la o poveste deosebită. O poveste din care niciun nimeni să nu mă trezească. Niciun Nimeni. O poveste pe care Andrei o știa nativ. Mă făcea să mă simt prea simplă în lumea asta de nimeni. Și eram simplă iar Andrei atunci a fost omul meu. Omul frumos cum am devenit eu mai apoi. Omul pentru care realitatea noastră nu exista dacă nu aveam ceas la mână. Omul care m-a făcut să mă cunosc și să mă recunosc. Omul care m-a avut în mâna lui îndată ce am îngenuncheat în curtea școlii atunci când am cedat să mă mai zbat.
Învățam în Tonitza, un liceu de nimeni școliți să devină artiști. Era cu o săptămână înainte de ateliere, spre sfârșitul anului iar atenția mea nu era spre vreun nimeni sau alt nimeni ci doar spre școală, casă, părinți, Maria și toți nimenii din jurul meu. Un jur din care Andrei nu exista până în ziua aceea.
Eu o aveam dirigintă pe doamna Chiru. Profesoara de chimie. El o avea pe doamna Cojan. Profesoara de Biologie. Ce paralelism în materii. E ca o ironie dacă mă gândesc bine. Contextul este exact ca-n glumele alea pe care le fac toți nimenii să agațe vreo altă nimeni. Exista chimie între noi?
Andrei… Andrei era un pictor bun. Era la pictura. Și el, cu atingerile lui, cu privirile pe care mi le arunca prin curte reușea să îmi picteze lumea de nimeni. Îmi contura spațiul să nu mai scap și apoi îmi arunca, după stare, câte o culoare. Roșu atunci când le-am cunoscut. Galben când îl priveam în curte, negru când nu era prin preajma… Alb când mă atingea. Extremele astea de non-culoare în care mă arunca uneori.
Așteptam nerăbdătoare orele de chimie să mai pot visa la câte un moment cu el, cum a fost atunci când am placat acasă după ce l-am cunoscut. M-a așteptat la poarta din fața liceului. Rezemat de poartă, privindu-mă de jos zâmbind cu gura închisă și ochii mici. Parcă aștepta să fie impresionat. De mine, de emoțiile mele sau de ceea ce urma să se întâmple.
M-a privit până în momentul în care am ajuns în fața lui…
– Andrei…
– Știu cine ești, toată școala știe…
– Nu știe nimeni nimic…
– Nimeni…
– Nimeni!
Nimeni și acest nimeni din neant s-a găsit să pună punctul acolo unde nu a mai fost pus un punct, să mă facă să ies din zona mea de confort să fiu curioasă. Parcă din lumea asta incoloră el era urma de culoare care, colac peste pupăză, mai și radia ca un sfânt. Știi, unii oameni radiază atât de frumos încât în jurul lor exista, parcă, o aură de sfânt. Unii oameni sunt atât de frumoși încât felul în care radiază eclipsează orice altceva. Au o frumusețe de care greu te desprinzi. O frumusețe ca o lumina caldă, puternică, superbă, copleșitoare. O frumusețe ce se vede dincolo de crusta unei înfățișări, dincolo de chip, dincolo de farduri sau ruj. Unii oameni sunt atât de frumoși și atât de greu e să ajungi la ei indiferent de ce ai face. Alți oameni sunt atât de frumoși încât se eclipsează unii pe alții și orbesc…

Va Urma!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *