Beniamin,  Poveşti

Nimeni din neant (3)

Partea 1 | Partea 2

Apropiat de mine mă privea în timp ce își plimba vârful degetelor pe mână și pe umeri. Eram sedusă de acest nimeni din neant pe care am decis să îl ascult și nu doar să-l aud. Era mereu acolo și nu îl vedem. Unde îmi era gândul?
Eram prinși amândoi în vraja unui mister. Cât de mister? Mister pentru cine? El era mai experimentat decât mine. Andrei era genul ăla de băiat despre care ai știi întotdeauna că umbla cu câte una. El cunoștea sărutul, cunoștea atingerea, privirea…
Ne-am apropiat mai mult respirând încet spre deloc. Înghițind în sec, ne atinseserăm buzele tremurând. Eu tremuram, el chicotea privind în jos. Voiam să îl sărut. Să știu și eu că am ieșit din monotonia unor nimeni din neant. Îl plăceam, el știa și îmi arăta cam cum era să fi plăcuta de un nimeni dar nu și de oricine.
Tatăl meu era, pe vremea aceea, lichidator dintr-un fost avocat, general, mason sau orice ținea de sistemul juridic. Mama, în schimb, era doar o simpla avocată, devenita din fostă angajată SRI. Nu puteam să spun o vorbă. Trebuia să învăț și să fiu exemplu pentru toți nimenii ce veneau în vizită, sau toți nimenii ce urmau să apară în viața mea.
M-am ascuns mult în dormitorul meu plângând. Citind. Urând. Sperând. Toate astea până a apărut acest nimeni și nimenii ce urmau după el. Acești nimeni din neant care te lasă cu ochii în soare fix din clipa în care te deschizi.
Odată, când m-a luat tata de la școală, îi povestisem de Andrei. Zmeul meu, eroul ce m-a salvat din smoala de nimeni. Într-un moment în care am crezut ca va fi pe placul lui, tata, mi-a oferit o întrebare și o afirmație după care nu mi-a mai vorbit șase luni. Atât cât a fost Andrei în viața mea.
– Ăsta e ?
– Da tată, o să-l ducem acasă. Stă lângă biroul tău…
– Mhm… Măcar ăsta-i om!
Om! Un om! A fost un om, a fost până m-a descusut… Moral… Fizic… Spiritual…
Până să-mi apropii buzele de ale lui fuseserăm treziți de Maria care ne grăbea spre ore. Când am fugit m-a ținut de mână până ne-am desprins de degetele arătătoare. Aveam ora de Antreprenorială iar gândul meu era la parfumul lui îmbinat cu detergent. Blugii rupți în genunchi, tricoul pătat, părul vâlvoi și bătăile inimilor noastre. Era un moment care cerea o șoaptă. O șoaptă să mi-o pot aminti atunci când ajungeam acasă. O șoaptă de care să mă leg când nu simțeam nimic. Dar nu. În schimb îl asociam cu toți nimenii din jurul meu…
Priveam prin clasă și mă uitam care mai seamăna cu el, ce trăsături au unii ce se apropiau de ale lui.
Îmi amintesc cum “de fiecare dată când deschideam ochii mă simțeam neputincioasă. În fiecare zi parcă o luam de la capăt cu tot. Uneori nu mă mai înțelegeam nici eu. Nu mai știam ce era bine sau rău, însă știam că el nu mai era ca la început… Așa a fost când a aflat că m-a putut stăpâni.
Îmi doream, să încerc măcar, să-mi tipăresc în minte ideea că totul o să fie bine și că a fost doar o impresie de ceva rău, dar nu am putut. Știi de ce nu am putut? Că viața este întotdeauna așa. Dură! Sperăm mere să apară un prinț frumos pe un cal alb să vină să ne salveze din neantul plin de nimeni. În schimb, mereu, apare o frumusețe în spatele măștii căreia se ascunde un nimeni. Mai nimeni decât nimeni.
Aveam dreptate când spuneam că nu e bine, aveam și atunci când spuneam că mi-e urât să stau singură, ba chiar și-atunci când spuneam că părul mi-e ciufulit sau hainele nașpa . Mereu aveam dreptate, sunt zodia care spune asta. Mereu am dreptate! Își va da seama că aveam dreptate atunci când mă uitam la el, cu ochii în lacrimi și îi spuneam că trebuie să facă ceva, chiar și atunci când îi spuneam că s-a schimbat, atunci când îi spuneam că-mi face rau fumul de țigară, când spuneam că nu mă mai simt iubită. Aveam dreptate și atunci când îi ceream atenția pe care o meritam , când îi cerșeam cuvinte dulci și mângâieri exact ca în momentul în care a decis să nu mai fie nimeni și chiar și-atunci când îi aminteam de greșelile pe care le-a făcut. Știu că adevărul doare, însă mai bine un adevăr dureros care te trezește la realitate, decât o minciună bună care te conduce la sfârșit. Știu că e dureros. Doare de fiecare dată. De fiecare dată doare la fel sau poate mai mult. Așa e lumea făcută… Trebuie să suferi pentru fericire. Nu-i ușor, însă îmi place să cred că după toate câte au fost va veni și o rază călăuzitoare, una ca să mă scoată din hărmălaia asta sentimentală.” (1)

Va Urma!

(1)Elena Condurachi(text)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *