Beniamin,  Poveşti

Nimeni din neant (2)

Partea 1

Încercam să trec printre ei, nimenii de ei, cu ochii închiși. Acești nimeni ca o smoală din care mă zbăteam neputincioasă. M-am zbătut și am fugit printre ei până am căzut pe o parte aspră de asfaltul din curtea școlii, în genunchi și-n palme… Atunci l-am descoperit. Acel Andrei. Andrei al meu…
A fost un moment gol. Gol de mișcare și de sunet. Eram surdo-mută pentru tot iar el îmi știa limba. Am rămas fixată imediat ce m-am ridicat. Atunci l-am privit într-un colț al curții școlii. Acolo unde, mai mereu, pierdea vremea cu toți nimenii din jurul nostru. Cum putea să existe el iar eu să nu-l observ? Să nu aud cum bătea inima lui chemându-mă, mută, spre el. Mută ca și mine. Mută în fața iubiri pe care noi o descopeream în fracțiuni de secundă.
Pierdea vremea încercând să fie nimeni atunci când căzătura mea îi întorsese privirea. Rămăseserăm blocați în culoarul făcut special pentru privirea noastră. Privindu-l, am înghițit în sec simțind cum pielea mi se făcea de găină observând un nimeni fiind oricine altcineva decât un nimeni. Simțeam cum respiram mai greu, nu-mi explicam atunci tot ceea ce se întâmpla cu mine. Acum știu bine! Am învățat. Am fost nevoită să învăț. Așa cum am făcut toată viața. Am învățat… Din greșeli!
El stăpânea bine privirea. Eram în palma lui, dar nu eram. Cum aș putea explica acest nimeni și privirea lui în care mă cufundam naivă, novice în sentimente? El era precum o piesă pe care o auzi obsesiv la radio, o știi, o auzi dar nu o așculți. Dar și când o asculți… Eroul meu.
M-a ținut captivă în schimbul mut de priviri în care ne copleșeam până m-a eliberat zâmbind dulce… Am zâmbit înapoi și am dispărut cautând-o pe Maria.
Au fost doar câteva momente de care îmi amintesc perfect. Când l-am cunoscut, când m-am dăruit, când m-a distrus și când a plecat… Pentru că așa fac toți. Pleacă atunci când crezi că-ți este lumea mai dragă. Exact ca niște lași. Atunci când simți că totul este atât de bine, îl cunosc ai tăi, aveți prieteni în comun, planuri, vise sau, bine, dacă vrei, visuri împreună. Atunci se gândește ca poate e mai bine ca fiecare să își vadă de drumurile sale că el, cică ar mai avea de copilărit. Serios… Toți sunt niște copii care, încet, devin niște nimeni din neant. Apar și dispar când vor de nicăieri sau trăiesc din fabule despre trecuturile lor tumultoase. Atunci eram mult prea mică să iau pe cineva cu bagaj. Nici nu înțelegeam. După Andrei am aflat cum era să car bagajul altei iubiri în spate. Bagajul lui și bagajul meu, unul mai greu ca altul căutând un pic de alinare după atâta drum. E greu, iar teama de a merge mai departe împărțind viața e atât de apăsătoare…
Încet ne-au condus profesorii în liceu. Seralul, profesionala, clasele a IX -a, a X -a… Printre ultimii eram noi… Eu și el. Am așteptat-o pe Maria care se băgase în seamă cu un nimeni din clasa lui Andrei. Am așteptat-o dar până la o limită. Nu eram proasta ei. Dacă ea voia să piardă vremea cu cei mari n-avea decât. Eu aveam alte priorități.
Nu am apucat să intru în holul liceului că am dat nas în nas cu el. Față în față… Ne-am privit chipurile, cu gura întredeschisă… Respirând greu… Tremurând… Ne-am atins doar buricul degetelor. Degetele mele de ale lui… Îl priveam cum își mușca din buza de jos. Poftea la un sărut, și cum să i-l ofer când până la el nu sărutasem niciun zmeu. Niciun nimeni. Nici măcar cu gândul…
Apropiat de mine mă privea în timp ce își plimba vârful degetelor pe mână și pe umeri.
Eram sedusă de acest nimeni din neant pe care am decis să îl ascult și nu doar să-l aud. Era mereu acolo și nu îl vedem. Unde îmi era gândul?

Va Urma!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *