Beniamin,  Poveşti

Nimeni din neant (1)

Mi-am propus să mă desprind de tot ce înseamnă viața asta învechită. Arsă. Închisă. Mai crudă decât carnea prost gătită. Pe jumătate făcută. Asta e viața.
Am cunoscut o groază de tipi. Care mai de care mai special, în felul lui. Toți promit marea cu sarea. Înțelegere.. Cuvinte cine știe de pe unde învățate, texte și vrăjeli. E greu cu mine. Este, iar faptul că niciunul din ei nu a fost în stare să țină pasul cu mine mă desprinde mai tare.
Câțiva au cântărit. I-am lăsat să vadă câte ceva. Unii au rămas alții au dispărut.
Dacă mă gândesc bine, era o vorbă, de când eram mică, “bărbații sunt toți la fel”. Și cam așa este.
Acum câțiva ani, înainte să decid să plec, prin liceu, am cunoscut pe cineva. Andrei… Zâmbesc când mă gândesc de timpurile alea. Radiam dincolo de apăsările nimicurilor din viață.
Un băiat brunet, cu ochii căprui și buze speciale… Privirea căreia m-am lăsat prinsă. Un băiețaș, un nimeni ca oricare alt nimeni. Un nimeni special, iar noi doi eram niște nimeni în într-o mare de nimeni încercând să fim cineva dar nimeni. L-am iubit mult. Sau nu știu. Nu știu dacă să zic mult. Iubirea nu cred că s-ar cântări în grame, sute de grame, kilograme. Iubirea e diferită mereu. E ca și cum ai cânta o piesă pe care o cânți mereu. Știi? O cânți la fel dar diferit. E diferită iubirea, de la un om la altul. Specială, intensă. Sensibilă… Iubirea o poți simți când te arde să-l vezi pe acel “Andrei” al tău. Iubirea o poți simți atunci când îl ți de mână și doar voi doi sunteți lumea voastră.
Se spune că fiecare fată are un “Andrei” ai el, și un “Alex”, și un “George” și tot așa. Fiecare fată are câte o iubire la care speră o viață. O viață… Iubirea aia puternică pe care doar o altă iubire, la fel de mare sau mult mai mare, o poate acoperi. Andrei era o iubire mare, mai mare decât speranțele pe care le-am avut de mică. Mai mare decât pot realiza eu că există o iubire, iar atingerile lui reușeau să mă trezească din somnul cel cu ochii deschiși în care ne mințim toți că trăim.
Iubirea lui reușea să îmi vindece orice rană, orice durere și orice suferință. Dincolo de privirea noastră era dragostea naiva pe care nu o cunoscusem până să aflu de el. Iubirea lui reușea să aprindă focul unei copile rătăcite într-o lume înghețată de nimeni. Formam cu el o flacără ce ardea mereu când ne iubeam.
Eram copii, mai copii decât copii. Curioși de noi și de ceea ce putem atunci când suntem doar o entitate. M-am îndrăgostit pe loc. L-am privit în același timp în care m-a privit și el. Ochi în ochi, privind dincolo de lumea din care vreau să fug. Am privit un rai ce m-a copleșit. M-a făcut să tremur și să mă-nfior. Privirea noastră, încet, s-a transformat într-un zâmbet naiv. Nu îl cunoșteam, dar ochii îi cunoșteam. Erau ca și ai mei iar copii din noi erau curioși de lumea de dincolo de priviri. El mi-a privit chipul pur de copilă. Nu am cunoscut fondul de ten, rujul, rimelul. El m-a cunoscut curată. Și curată m-am dăruit marei mele iubiri…
Zâmbesc atunci când îmi amintesc… Uneori plâng de dorul lor. De dorul iubirilor mele din care câte o bucățica din inima mea s-a dăruit.
Eram în clasa a IX – a, el era a XI -a. Eu am trăit într-o familie dură, cu principii dure peste care nu am putut să trec cu una cu două. Dacă ai mei doreau ca eu să le calc în urmă, asta trebuia să fac. Eram mică. Eram naivă. N-am avut curaj, dar curajul mi l-a oferit altcineva, nu Andrei.
Am avut doar o prietenă. O prietenă care era și colega mea de clasă. O fată care trăia acaparată de imagine, de băieți mult mai mari ca ea. Bărbați în toată regula. Era singura cu care mă înțelegeam. Maria… De multe ori, atunci când îi povesteam ceva, aveam senzația că printr-o ureche îi intra și prin alta îi ieșea. Mă auzea dar nu mă asculta. Și poate că de asta am avut nevoie mereu. De cineva să mă asculte în adevăratul sens al cuvântului. Cuvintele mele să rămână unde trebuie, nu să vorbesc irosindu-mi emoțiile. Ce lume surdă… Ce lume oarbă.
Într-o zi, la liceu, a sunat alarma de incendiu și am ieșit toți în curte. Toate clasele. Toți nimenii importanți ai liceului. Seralul, profesionala și noi, cei de la zi. De la a IX -a până la XII -a cu tot cu profesori. Nu era incendiu dar toți erau agitați, eu voiam doar să se termine odată. Toate încărcăturile emoționale mă copleșesc iar atunci simțeam ca îmi crește tensiunea și nici mult nu mai aveam să plâng. Uneori leșin, și dacă leșinam nu mă puteam baza pe Maria să aibă grija de mine. Maria se băga în seamă, ori cu paznicii, ori cu toți nimenii, ba de la profesională, ba de la a XII -a.
Simțeam că amețesc. Se agita toată lumea în jurul meu. Nimeni nu știa nimic. Nimeni, acești nimeni care habar nu au mai toți pe ce lume trăiește fiecare.
Încercam să trec printre ei, nimenii de ei, cu ochii închiși. Acești nimeni ca o smoală din care mă zbăteam neputincioasă. M-am zbătut și am fugit printre ei până am căzut pe o parte aspră de asfaltul din curtea școlii, în genunchi și-n palme….

Va Urma!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *