Gânduri,  Muzica nopţii,  Postări neinteresante,  Poveşti

Jurnal ( 1 )

[MEDIA=3]

…Seara bună dragă jurnal. Îţi scriu acum că m-am săturat de durerile pe care însăşi, tatăl ce nu-mi e tată mi le-a dăruit cu mult spor.
Pâinea ce trebuia cumpărată în acea seară n-am cumparat-o, căci n-am găsit într-un nicaieri o pâine, ce l-a facut să mă urască mai mult. A mea mamă, ce n-am iubito, recunosc, ruşinos îţi spun că n-am iubit-o, ne-a dorit pe amândoi, a dorit să ne întelegem, să nu existe ură sau dureri, că-n viaţa ei s-a chinuit cu mine. M-a crescut, îţi recunosc, că m-a crescut cu greu prin miile de oameni ce ne-au urât pentru ce facea răposatul taicămiu. Din lungile nopţi dormite în ghene de gunoi, străzi sau cârciumi nespălate, a apărut acest…acest…acest individ ce şi-a mituit drumul în casa noastră. Ce era greu de înţeles că nu am gasit o pâine. De ce trebuie mereu să urle-n injurii dureroase apoi să pocnească la cuvinte de adevar la adresa lui? De ce? Nu am nevoie de răspunsuri de la tine, jurnalule…nu. Nici gândul pe care l-am avut că voi trece uşor prin viaţă nu-l mai am, darămite speranţa care, şi tu o şti că moare ultima. La mine a murit de mult.
Durerea ce hiberna zece ani de când răposatul tata a încheiat, mi-a reînviat-o din prima palma dăruită spre capu-mi cu dureri. L-am renegat pe indivit ca orice altceva decât un al doilea tată. El ştia prea bine, nopţile în care vinul duhnea pe pereţii sufrageriei când dispera al meu tată, el ştia prea bine cicatricile care încă le mai aveam după ce eram bătut cu plăcere cu o curea, şi-acum îmi amintesc din material sintetic făcută, să nu se rupă; şi ne lovea cu catarama. El nu ştia cât ne mai chinuiam când auzeam uşa la lift cum se lovea şi tresăream cu toţii în casă. Stia prea bine jurnalule, ştia prea bine, însă el nu era prea diferit.
Erau şase luni în care nu ne-am mai vorbit, de fapt vorbele nu au existat vreodată într-o conversaţie cu el. Îl evitam mereu, de ce? simplu, pentru că-mi răspundea la fel mereu. Rece. Vulgar. Neiubitor. Si mă omora înăuntru. L-am evitat mereu însă mama prefera , naiva, inconştienta, proasta de ea, decât să rămână singură, prefera să fie călcată-n picioare. Oare ei nu i-a ajuns? Oare bătaia care i-o dăruia al fratelui meu tată, cel dintâi soţ al ei, nu-i era îndeajuns? Oare bătaia care i-a dăruit-o însuşi răposatul taicămiu, nu o mulţumea? .

Va urma

18 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *