Dor,  Gânduri,  Iubirile mele,  Jaques Napier,  Muzica nopţii,  Postări neinteresante,  Poveşti,  Teatru

Jaques Napier și piesa „Ultim cuvânt!”

Salut, eu sunt Jaques. Jaques Napier, exact ca pe Joker-ul din Batman, ce ironie, nu? De astăzi eu voi scrie pe blogul pe care îl administrează Beniamin, el fiind hotărât să nu mai scrie… Oare? Mă rog, am să încep prin postarea unei piese de teatru din povestiri chiar de el ( Beniamin ) spuse, cândva la o cafea. Piesa se numește „Ultim cuvânt”; o bucata din ea voi posta acum restul ulterior și practic ce se întâmplă aici e ceva pur fictiv; cât despre mine, pe lângă nume vă pot spune că am 20 de ani nimic mai mult. Acestea fiind spuse, spor la citit…

Ultim cuvânt

de Jaques Napier

Personaje:

Iubitul : Bogdan
iubita : Cornelia
Piese de fundal: Florin – salcia

[MEDIA=27]

Într-o încăpere întunecată, luminată ușor pe fundal de piesă un cuplu se săruta de zori…

Bogdan : ( o apucă pe Cornelia de mănă, o trage și-o sărută pasional )

Cornelia : ( surprinsă îl sărută înapoi pe fundalul piesei )

Luminile se sting și se aprind în timp ce piesa cânta iar ei se îmbrâțișau și se sărutau în timp pe fundal până la sfâșitul piesei.

Cornelia : ( îl împinge ) Ți-am spus că vreau să uit, Bogdan… Ți-am spus că nu mai am ce simți pentru tine… Pentru noi. ( pivește în jos, înapoi ) Îmi pare rău…

Bogdan : ( o privște cu ochii milogiți ) Cum așa Cornelia, cum așa? Cum poate fi altfel când am greșit a doua oară, tu știi bine, oamenii se schimbă, pâna și tu te-ai schimbat…

Cornelia : ( întrerupe repezită ) Dar în rău..

Bogdan: ( reia discuția o prinde de mâini și-o privește în ochii ) Iubito! Te rog… ( o sărută )

Cornelia : ( îl împinge și îi dă o palmă ) Nesimțitule! ( se răstește la el, el lăsa capul plecat ) Cum poți, tu, să-mi ceri ceva ce nu-ți mai pot oferi? Ceva ce aș vrea și totuși n-aș putea, când tu fie și a treia șansă de ți-aș da-o ai pierde-o-ntro clipită? La fel ca-n’ dățile trecute. Nesimțitule ! Egoistule! Te-am iubit ( îi ridică privirea cu degetul sub barbiă lui iar el o privește iubitor ) Uită-te la mine. M-ai învătat sa iubesc, m-ai învățat să mă descopăr, să stiu ce să simt și ce nu, și pentru cine; când tu ai plecat întâia oară din viața mea. Și totuși, iubitul meu, te-am iertat. ( îl sărută părintește pe frunte ) Te-am iertat căci te iubesc. Nesimțitule! ( brusc o altă palmă apoi își întoarce spatele și plânge ) Tu știi câte nopți m-am întrebat unde ești, Bogdan? Tu știi câte zile mă prefăceam cu zâmbete false și gânduri îndepărtate la iubirea ta? La noi… La ziua aceea când ne-am cunoscut? Dar nu! ( se șterge pe față și ridică privirea, tot cu spatele la el ) Nu sunt atât de slabă. Nu, iubitule, nu din nou, nu iar. N-ai să te mai strecori în viața mea cu acele cuvinte dulci de poet nedescoperit. N-ai să mai apari din neant, acel nimeni și tot ce îmi doream, nu vei mai fi așa, n-am să te mai las. Pleacă! … ( se răstește la el ) Pleacă nu auzi?

Bogdan : ( cu privire milogită ) Iubita mea, s-au schimbat atât de multe..

Cornelia : ( întrerupe ) Ai schimbat multe…

Bogdan : ( oftează și reia ) S-au schimbat multe la mine, nu mai sunt cum eram, nu mai gândesc ceea ce gândeam cândva, când eram cu tine… Am invațat să prețuiesc…

Cornelia : ( se întoarce cu fața la el și întrerupe ) Tu? ( bufnește în râs ) Pfoa, tu, Bogdane? Erai cu mine? Când erai tu cu mine? Atunci când te gândeai la telefoane și laptopuri sau cum să te culci cu tipa aia cu care vorbeai să faci videochat? Jură-te… ( râde sarcastic )

Bogdan : ( îngenunchiază îi ia mâna și o sărută ) : Iubito… Încă te iubesc…

Cornelia : ( sarcastică privește înapoi ): Ridică-te că nu mă impresionezi cu nimic…

Bogdan : ( o ia de mâini iar ea privește înapoi ) : Privește-mă, aici sunt. Nu mă mai iubești? Nu mai sunt eu cel ce îti întoarcea viața la o mie de grade? Unde-ți sunt cuvintele? Unde e acea mareață iubire pe care tu însăți mi-o șopteai nopțile la telefon? Ori eu nu te-am iubit deloc? Atâta timp, mi-a fost teama de mine… Mi-a fost teama de tine. N-am vrut să mă rănești ca altele-naintea ta, să te iubesc iar tu să pleci și eu să sufăr precum tu suferi acum. Știam că dacă sunt indiferent te voi ține lângă mine, că mă vei iubi, că vei avea grija de inima mea când era suferindă… Aveam un viitor, dar nu a depins de mine. Nicicând. Dar acum însă… Tu… Tu poti schimba multe, și ai schimbat…. M-am schimbat. N-ar fi cuvinte să-ți spun câte-mi amintesc pe vremea când noi eram iar alții pofteau la noi, la iubirea noastră… Cuplul perfect cum tu spuneai cândva, știai prea bine, și învățasei să mă ții lângă tine… ( privește în jos iar ea îl privea confuză ) Știu… Ți-am făcut multe, am greșit mult, însă nu am venit prea târziu, simt asta, o simt în măduva oaselor. Încă mă mai iubești deși… ( pică în genunghi )

Cornelia : ( privindu-l cu mila ) : Desi ce, Bogdan? Cuvintele nu mai sunt un atuu în cazul tău. Nu mai sunt atât de mișcată de ceea ce tu îmi spui. ( răstită la el ) Nu pot trece peste nu înțelegi? Nu pot. Nu meriți. Ma doare mai mult că imi aduc aminte de ziua aia… Acea primavera, acum îmi pare rău de ea… Când te-a adus Andreea la mine, erai un nimic, acum ești la fel, mi-ai vorbit o zi întreagă la un Sprite și nu ți-a păsat dacă prin coincidența printre prietenii tai era și Alex, iubitul meu. ( zâmbeste ironic ) Erai rebelul meu. Reușisei să mă ridici de pe pământ chiar și arogantă cum eram eu, m-ai suportat, iar când te-am sărutat eram parcă în alta lume… Mă îndrăgostisem de-un șarpe. Nesimțitule!

Bogdan : ( trist ) Și-un șarpe de eram, m-ai iubit… Și erai ceea ce-mi doream cândva, sufletul care avea grija de mine când imi era greu. Când nu știam încotro s-o iau…

Cornelia : ( sarcastică la vorbă se plimba prin încăpere iar el privind-o ) : Dacă mai eram fata cea naiva de altădată îți credeam cuvintele și făceai ce vroiai din mine. Îți săream în brațe și te sărutam cu foc așa cum am făcut-o cand am plecat în Germania. ( plângând îi cuprinde obrajii baiatului ) Iubitule! Nu pot uita când cu nesimțire m-ai mințit că muncești departe iar tu erai poate în pat cu acea… Curvă! Cu ce ți-am greșit, ce nu am făcut pentru tine, mai mult decăt oricine în lumea asta? Te-am luat în viața mea din nimicul tău, prietenii mei erau ai tăi. Visam că te potriveai ca o manușă în viața mea și ai dat cu piciorul când eram mai fericită… Când aveam nevoie de tine mai mult. ( liniște preț de un minut vreme ce ea suspină ) Nu am mai mâncat cu zilele. Nu mă mai îngrijeam, nu mă mai recunoșteam, pentru tine… Tu, iubitul meu, tu m-ai făcut să sufăr mai mult decât altcineva vreodată în viața mea, iar tu vrei să te iert? ( sarcastică ) Tu? Tu vrei o noua viață? Jură-te! Ai o nouă viață alături de cea la care ai plecat când eu îți ofeream tot.

Bogdan : Știu! ( o ia în brațe ) Știu tot ce am făcut, știu că mă iubești, știu că vrei poate mai mult ca mine să ne sărutăm iar și ne iubim orbește cu zilele, fără obsesii sau nebunii. Putem repara, o putem lua de la început, putem fi ca înainte…

Cornelia : ( dezamagită ) Să ne iubim?

Bogdan : ( entuziasmat ) Da, iubito! Da! Să fim fără griji și fără inhibiții. Oriunde, oricum, oricând cu tine… Cu mine.

Cornelia : ( repezită ) Vezi? “Oriunde, oricum, oricand…” m-ai devora toată, nu-i așa? Ca de ziua Liviei atunci când te-am iubit întăia oară, nici nu m-am gândit. Într-o baie de cafenea. Mă îndrăgostisem mai mult decât trebuia de tine. Și nici nu-ți știam poemele. M-ai vrăjit mai mult decât trebuia. Ți-am dat tot ce aveam, și le-ai călcat în picioare…

Bogdan: ( o prinde de mâini ) Iubito, ții minte când eram la Busteni, când m-ai luat în dimineața aia de nu știam ce-i cu mine, și ne-am iubit pe ascuns ca fratele tău să nu știe… ? Când dormeai pe pieptul meu și priveam stelele nestingheriți noaptea pe fereastra, iar tu mă mângâiai mereu…

Cornelia : ( dură ) Nu mă mai impresionează cu nimic ceea ce-mi spui, sunt sigură că e încă o schemuță de-a ta să mă faci să sufar din nou. ( plângând spre el ) De ce ai venit înapoi? De ce? ( lovindul cu podul palmelor pe piept ) Să-mi întorci viața la o mie de grade iar? Să plâng după tine din nou?

Bogdan: ( o ține în brațe după luptă ) Nu iubito, nu! Acum știu , am învățat…

Cornelia : Ce-ai învățat? Cum să mai profiți de inima mea și să-mi faci rău? Dispari! Simplul fapt că vorbesc cu tine-mi face rău! ( se zbate iar ) Nu întelegi că am uitat tot ce are legătură cu tine?

Bogdan: ( îi dă drumul și îi vorbește trist ) Te rog iubito, lasă-mă să-ți dovedesc că m-am schimbat, te rog! Să știi, de când am revenit înafară de tine altceva nu am….

Cornelia : ( arogantă ) Nu, nu știu. Și e vina ta că nu știu și că atât mai ai tu… Tu i-ai îndepărtat pe toți…

Bogdan: Oamenii se mai schimbă iubita mea. Până și tu te-ai schimbat…

Cornelia : ( întrerupe sarcastică ) Și oamenii promit, și mint, și înseală, și trădează; și dacă fac o dată vor mai face, și se schimbă doar cel care dă dovadă de conștiință și remușcări. La tine n-am văzut asta niciodată și nici nu ma voi astepta să văd. Și, mă rog, ce-mi ceri? Iertare?

Bogdan : Da, iubita mea!

Cornelia : Meriți? Și cu ce te-ar încălzi?

Va urma!

3 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *