Beniamin,  Gânduri

O mare iubire se uită cu o altă mare iubire…

De multe ori adorm pe partea patului în care dormeai tu. În brațele mele… La pieptul meu, ascunsă. Câteodată ora aceea, dimineața devreme când veneai la mine, te priveam cum dormeai liniștită și eram fericit. Chiar dacă nu vezi, nu citești și nu ai să știi îți mulțumesc. Îți mulțumesc pentru cuvintele tale cu care mă alinai, înțelegea și privirea caldă cu care m-ai cucerit. Zâmbetul pe ascuns. Rugămintea ta să mai stau un pic cu tine până venea ea… Îți mulțumesc că am uitat orice ținea de trecutul meu. Îți mulțumesc că am avut norocul să aflu că mai pot iubi cu adevărat un om superb ca tine. O ființă care își caută rostul ca și mine erai. Oglinda mea cum spuneai tu… Momentele cu tine au fost și sunt neprețuite, și am luptat mult cu imaginea ta în gând încercând să îmi alin suferința. Nu știu dacă te mai pot aduce înapoi și nu mă aștept să te mai văd dar sper din inima ca unul din noi să își găsească liniștea. Mi-e teamă că nu voi fi eu acela. Cuvintele sunt grele uneori. Atât de grele că nu pot fi uitate. Momente pe care în gând le retrăiesc tremurând. Încă te aștept să știi, însă pe tine te aștept în liniște, nu ca celelalte pentru care am așternut cuvinte degeaba. În liniștea suferinței ce a copleșit orice decepție și orice alt gând pe care l-am avut pentru altcineva. Retrăiesc momentele tremurând așa cum tremuram când te vedeam. Om frumos. Prin tine tăceam, prin tine găseam tăria de a spune stop apăsării și luptei inutile de a trăi. Erai motivul meu de a merge mai departe. Cu tine împreună… Acum ești doar motivul meu de a te căuta. De a spera, de a iubi dincolo de chip, dincolo de fardurile și rujurile trecutului meu. De a iubi mai mult decât o noapte… Mi-e ciudă că nu știi, mi-e ciudă că ea mi te-a furat…
Sunt neputincios… Nu știu cum aș putea să mai scriu vreun rând care sa nu se asemene cu celelalte. Cum te-aș găsi când ești atât de departe. Ești departe să te mai pot striga, să îți mai pot privi splendoarea goală în care ne refugiam amandoi… Neputinciosi. Am evadat amândoi în brațele unu altuia și știi… Știi că suntem amândoi la fel, dacă nu, aproape la fel.
Întinde-te. Întinde-ți trupul tău splendit să-l pot atinge cu buricul degetelor, să te simt cum te înfiori. Ajută-mă, vreau opresc apăsarea asta, ajută-mă să uit. Sunt neputincios. Nu pot uita momentele în care ai adormit lângă sau cum zâmbeai când te priveam în duș, cu părul tău des, cu părul tău brunet.
Întinde-ți trupul alături de mine spre goliciunea nimicului din care vin. Neantul care mi-a ținut companie până să apari tu lângă mine. Până să mă simt neputincios, până să descopar că am uitat o mare iubire cu iubirea pe care o am pentru tine. Sunt aici și sunt neputincios. Nu-ți pot oferi decât cuvintele și trupul meu. Acum doar tu mă poți distruge și nici măcar nu știi asta…
Închide ochii preț de o secundă și imaginează-ți cum radiam amandoi când ne iubeam, mușcam cu disperare din iubirea ta, furam câte-o privire, te copleșeam…
Am așteptat de mult o poveste. Un motiv să mă vindec de o altă decepție ce m-a distrus înainte de tine. Eram amorțit, pluteam în nicăieri, rătăcit până și de mine așteptând să apari… Tu! Ființa pentru care aș pune punct.
Mă știai atât de bine parcă mă priveai dincolo de miile de măști pe care le aveam. Priveai dincolo de omul cel pervers și răzbunător ce am devenit acum în urma ta.
Număram momentele până să ajung să te văd, să te ating pe ascuns, să te aud cum îmi spui că mă aștepți. Om superb, om frumos… Am așteptat mult să simt din nou dragostea în adevăratul sens al cuvântului, în adevărata sa formă. Am aflat acum ca omul suferă de două mari boli în viața sa, acelea sunt atunci ești Singur și atunci când ești Îndrăgostit. Două mari apăsări care m-au copleșit în lipsa ta. Care m-au făcut să cred că nu există Dumnezeu pe lumea asta. De ce suferința asta? De ce greutatea asta? Din miile de cuvinte pe care le-am avut despre trecutul meu am aflat pe tine că am tăcut. De ce nu mă salvezi din nou să nu mă vând cui nu trebuie, să mă mint din nou? Răspunde-mi și dezleagă-mă de apăsarea asta, salvează mă încă o dată din neantul ăsta în care plutesc…
Încă o zi trece și le numar precum număram orele până dimineața când te vedeam. Așteptam așa cum am așteptat ani de zile să uit ceva ce nu mai exista. Așteptarea care te macină, așteptarea în care doar speri si visezi. Așteptarea care de îmbolnăvește de singurătate. Tu știai cum este să aștepți… Să speri. M-ai așteptat și știu asta. Ai așteptat să te ating, să îți răspund, să am curajul să îmi ascult inima. Ai așteptat să pot privi dincolo de tacerea ce ne tulbura pe amândoi. Mi-e teamă că ai uitat de mine… Mi-e teamă că trece timpul iar eu jumătăți nu mai găsesc și nu mă mai așteaptă decât nimicul din care mă salvasei. Încă sunt îndrăgostit de tine, m-ai îmbolnăvit de această boală, și urăsc mai mult că am devenit monstrul ce a fost decepția, cea de dinaintea ta, monstrul pervers și rău. Cum să înfrunt lumea asta incapabilă să înțeleagă ceea ce simt și cum? Cum să mai pot scrie ceva? Cum să mai aștept singur singuratatea? Mi-ai arătat o oglindă și m-am îndrăgostit de mine… De ce nu mă mai asculți? De ce acum nu mai auzi? Nu mai am de nicio amintire să mă leg, și poate nu sunt „ancorat în trecut” pe cât sunt de iubirea pe care mi-ai arătat-o… Înaintea ta, doar cuvintele îmi țineau companie, și acum doar ele îmi mai amintesc de părul tău negru și des, ochii tăi ca și ai mei sau privirea ta… Mi-e dor să te ating și să te simt ca pe mine, tremurată, aprinsă, neputinciosă dorinței… Nu era de moment, am avut multe momente dar al tău m-a…
Zile noastre parcă erau furate dintr-un film Am crezut că iubesc pe altcineva. De fapt mă mințeam singur iar tu? Tu m-ai prins cu minciuna. Nimicul ăla din care eram rătăcit brusc începuse să își facă un rost. Nu am mai fost sigur nicicând. Știam că mă mint, trăiam în acceptarea unei monotonii iar chipul tău îmi tot apărea în gând. Când dormeam, când vorbeam, când iubeam, când râdeam. Când trăiam de fapt nu trăiam. Eram mort într-o amorțire nepotrivită. M-ai salvat de un infern incopatibil și mi-ai dat un iad singuratic. Înainte era ușor să găsesc o altă ea. Un alt ruj, alte mâini mici, altă vice subțire, altă femeie cu sâni mari. Niciuna nu era ea dar aveam cate ceva din ea si eram mulțumit… Tu? Tu ai fost opusul ei, tu erai tot ce nu am căutat toată viața. Ai apărut și mi-ai intors viața la 180 de grade îmbătându-mă cu numele tău care acum mă bântuie… Cât să te mai aștept? Cât să caut pe cineva care să-ti semene când tu erai tu. Mă iubeai pe mine, cel fericit, cel fără măști. Omul care radia…
„Mai stau promit, mai stau cât vrei tu, zic orice vrei tu, și am să rămân cât vrei, până vine ea și după… „Am să tac, am să tac „iubito”, am să tac până glasul se va risipi, ca numai noaptea te strig pe nume, când nu mă aude nimeni si nu mi te fura nimeni. Te iubesc din toată ființa mea, te iubesc așa cum decepția mea nu a fost vreodată iubită. Te ador în toată simplitatea ta pură in care văd că lupți. Te iubesc mai mult decât ceea ce spun sau cât trăiesc. Spune-mi… Spune-mi ce să-ți ofer să mă asculți…
Știu că ai fost orbită de teamă. De teamă de a suferi, de teamă de a nu fii singură, iar mie imi era teamă de asta. Să nu suferi tu, să nu mă pierzi nici pe mine nici pe ea. Dar poate îți era mai bine fără ea să ne manipuleze și fără mine cu totul. Nu îmi plac jumătățile de măsură, te voiam toată, tot, fără să mă ascund de nimeni să te pot proteja așa cum ai căutat să fii mereu. Să fii fericită cum mereu mi-ai spus că ești lângă mine. Nu voiam doar sex sau minciuni pe care ni le spuneam unul altuia că nu ne iubim și că totul e fizic când de multe ori de dadeai de gol, poate, mai mult ca mine.
Multele cuvinte simple si apăsătoare le ascult în gând să-mi amintesc de multele motive pentu care te iubesc. De cine să mă mai ascund acum când sufăr când nu îi mai pasă nimănui? Devin încet nimeniul din neant ce am fost până să te știu, sunt sătul să nu mă vadă nimeni, sunt sătul să iubesc doar pentru o noapte. Mi-a fost teamă să nu suferi din cauza viperelor din jurul tău, mi-a fost teamă de tine să nu imi furi inima, să nu mă furi pe mine cu totul, mi-era teamă să uit de trecutul meu când trecutul meu este tot ce ma definește, prin tine am aflat prezentul, mi-e teamă că tu devi încet trectul meu acum… Dar dacă încetez să mai sper?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *