Gânduri,  Iubirile mele,  Muzica nopţii,  Postări neinteresante,  Poveşti

..fragment ( Poveste de sinucigaş ) ( zece ani mai târziu )

[MEDIA=12]

…tocmai ieşise din tură când primise vestea într-un mesaj fulger pe telefonul mobil. „iubito iartă-mă, problemele s-au strâns, ai grijă de câine, te iubesc poate ne vom vedea în lumea cealaltă. Te iubesc.”
Clipise în lacrimi. Plângea chiar. Vestea pentru ea era cutremurătoare dar nu atât de dură pe cât era cea de după. Paşind plângând pe străzile oraşului într-un miez de noapte răcoros se opreşte în faţa unui magazin de electronice să privească iar mesajul primit. Citind printre rânduri aude subit o ştire pe un televior în funcţiune. ” In urmă cu aproximativ o oră un tânăr s-a sinucis…” Ingheţase. Scăpând telefonul şi servieta pe jos , îngenunghează pe trotuarul umed şi plânge, gândind disperat la amintiri frumoase cu el. Erau împliniţi. Ea ştia asta. El era doctor veterinar iar ea avocată. Era poate cea mai bună avocată din oraş, şi chiar nu exista vreun motiv anume pentru care el ar face aşa ceva.
El? El era un tip foarte rezervat , original şi sincer. Mereu îi spunea ei ceea ce simte şi o iubea poate mai mult decât se iubea pe sine. Lucrurile se schimbasera de la nunta lor, când el a decis să se mute într-un apartament în care cu ani în urmă s-a sinucis un băiat, poate în acelai mod. Aruncându-se pe geam. El era bolnav, suferea de un soi de insuficienţa respiratorie şi intra în crize dese şi dacă nu era monitorizat putea muri, dar ea îl iubea aşa.
Pivind, disperată vitrina magazinului, nu-i venea a crede. Işi privea palmele, privea strada goală în noaptea de dup-o ploaie măruntă. Vocea lui îi era în cap. „Mi-e dor…” , şoapte şi cuvinte care-o dispera. Ridicându-se, începu să ţipe. Ii striga zadarnic numele…Cum cu clipe-n urmă vorbise cu el la telefon, apoi moare?… Distrusă psihic se grăbi spre casă.
Odată ajunsă privi neputincioasă cum uşa apartamentului era spartă. Tremura. Vecini de alături încercau poate zadarnic să-i explice ce s-a întâmplat dar fără rost, ea deja era în lumea ei. Privind în gol păsea uşor parchetul, şoptindu-i câinelui care o aştepta în casă, vorbea de parcă-era nebună : „Shhh , să nu-l trezeşti pe Pisi…” apoi pică pe podea şi plânge. Apartamentul îi era plin de sigilii de la poliţie. Până şi toaleta îi era sigilată.
După ore-n şir de plâns se ridică şi îşi strânge toate fotografiile pe care le mai avea cu el când era sănătos. Frumoase clipe mai erau. Si-apoi, le arde , în mijlocul apartamentului. Vecinii se cruceau, iar bătrânii ce locuiau pe palier îi strigau zadarnic să se trezească din acea tranşă psihică, dar ea era neajutorată şi pierdută. Si ard …şi ard … şi ard. Ard toate amintirile ei. Pe parchet focul ardea cu putere fotografiile lui în faţa vecinilor ce-o priveau speriaţi cum aceasta îşi lua câinele de zgardă şi se aruncă împreună de pe balcon de la al zecelea nivel…ar mai fi ceva de zis?
Ciudat , cu zece ani în urmă un tânăr se aruncase din acelasi apartament. Parcă zece era numărul perfecţiuni, nu?