Best of,  Dor,  Gânduri,  Muzica nopţii,  Postări neinteresante,  Poveşti,  Repost & Edit

Eu sunt clovnul din metrou ( repost and edit )

[MEDIA=25]

Astăzi, din nou, am început munca ce-o fac de ani de zile de când m-au dat afară. Credeam că voi face față pe străzi dar am aflat ulterior că m-am înşelat iar acum trăiesc în camere ascunse în tunelele metroului cu gândul la… Acasă…
Trist; culoarea a început să se imprime pe față, Dumnezeu știe, dacă mai există, de când n-am mai spălat-o. Era de-un un alb murdar ce-mi acoperea obrajii cu dungi negre care-i coborau uşor de la pleoapele ochilor până la bărbie. Halatu-mi era roşu închis cu pete de ulei şi sânge și-mi îmbrăca ce mai aveam din mine, pielea şi osul. Mi-a fost teamă când eram copil de ceea ce am ajuns acum. Un clovn singur, pe străzi, cerșind atât cât îşi doreşte… Un cămin… Dar ce cămin am acum, camere în tunele unde poate se adăpostea vreun muncitor pe vremea când metroul era doar în construcţie. Oglinzi sparte, pete de ulei şi-un bec ce pâlpâia slab sub gratii mici puse-n jurul lui; atâta tot aveam în cămăruţa unde nu mi-a fost frig decât când fugăreau vagoanele…
Trenul împingea aerul sec al tunelelor metroului către peron, îi priveam scârbit pe toţi, mulţi din ei mă cunoşteau şi mă batjocoreau mereu când mă vedeau iar mulţi se uitau speriaţi. Aveam acelaşi număr de 2 ani de zile, jonglam popice arse şi vechi şi mingii tari şi negre de jeg doar ca să îi amuz pe cei ce n-au văzut aşa ceva şi să-i satur pe cei ce m-au văzut de-atâtea ori. În fiece staţie mă mutam din vagon în vagon, jonglând, mimând, plângând… Da plângând! Mai existau vagoane în care oamenii erau răutacioşi şi mă batjocoreau, iar eu nu puteam să fac nimic decât să imi ascund furia. Urcam în vagoanele din mijloc unde știam că cei mai cizelați şi poate cei mai darnici puteau fi, până într-o bună zi, când, m-am lepădat. Era atunci când am urcat în vagoane fugind de o zi ploioasă de toamnă, când eram la început, şi se întâmpla să mai scap mingiile din mână dar nu era nimic grav până în clipa aceea când poate vroiam să-mi iau o pâine, când au venit doi puşti în timp ce jonglam popicele, unul din ei mi-a luat mingiile din buzunar iar eu, neatent, am scăpat popicele care mai de care în vagon, peste călători, peste mine, pe jos, atunci s-a făcut o liniște cumplită în vagon apoi un râs apocaliptic din toate părtile. Injurii şi blesteme, mă scuipau când mă întorceam şi mă-nbrânceau când mă ridicam. Am lăsat capul plecat şi-am lăcrimat fără ca vreunul din ei să-mi cunoscă durerea. Mi-am ascuns lacrimile sub pletele netunse de luni de zile, lacrimi ce-mi mai curățau obrajii albi de fond de ten, aşa mai coboram într-o staţie între magistrale ca să-mi stăpânesc emoţiile, eu sunt mai emotiv de fel şi sufăr.
Somnul din cămăruța mea mi-era veşnic stingherit de coşmaruri adânci în care mă priveau zeci de suflete cu dispreţ şi ură…
“Am vrut să râzi cu mine lume… Eu nu te-am condamnat pentru tot ce ai creat din mine… Eu ţi-am zâmbit-napoi… Eu sunt clovnul din metrou…”

2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *