Jojo,  Poveşti

Eu nu cred în poveşti ( 3 )

| Partea 1 | Partea 2 |

Culori stridente, sunete asurzitoare, lumini puternice, strigăte necontrolate. Le auzeam pe toate ca printr-un receptor stricat. Îmi simţeam faţa rece, îngheţată. Puteam să jur că sunt în braţele cuiva. Mă chinuiam atât de tare să imi deschid pleoapele, să văd unde sunt, dar în zadar. Respiraţia îi căpăta un ritm din ce în ce mai alert. Puteam să jur că-i tata. Sângele îmi formase un labirint pe faţă şi îmi îngheţase pleoapele. Lacrimile curgeau şiroaie de pe obrazul lui şi sfârşeau pe buzele mele zdrobite şi pline de sânge. Un şoc puternic mă lovea constant pe piept şi mă ardea.
Mă doare, deci trăiesc ! Durerea era insuportabilă şi sfâşia fiecare bucăţică din mine. E ca şi atunci când simţi cum te dor obrajii de plâns, iar tu lovesti tare peretele şi plângi mai rau! E ca atunci cand mâinile îţi sunt reci şi neprimitoare şi îţi e frică şi de propria persoană. E dureros.
Sute de minute au trecut pe lângă mine ca într-o tornadă, una amestecată cu fragmente de pe tot parcursul vieţii mele. Cronos îşi bate joc de mine? Mă simţeam atât de slăbită, deloc în stare să-mi pot mişca trupul. Simţeam strânsoarea mâinilor noastre. Simţeam căldura din palma mamei.
Am deschis inconştient pleoapele. Eram uimită de tot ce se întâmplase. Aseară nu am ajuns acasă. Mi-am muşcat limba cu perversitate ca să nu îi pun niciuna dintre întrebările care-mi năvăleau în minte. Raţiunea era probabil întunecată de oboseală, dar speram că, dacă amânam discuţia, mai puteam petrece câteva ore împreună cu ea.
M-a sărutat pe frunte, iar eu m-am afundat într-un somn adânc. Somn? Sau nu. Orizonturi noi, orizonturi albe..
Am dormit exagerat de mult, nu prea ştiam dacă sunt vie sau nu, dacă visez sau dacă cineva se joacă drăgălaş cu mintea mea. Corpul era înţepenit, de parcă nu m-aş fi mişcat în tot acest timp. Mintea îmi era înceţoşată; vise ciudate, colorate chiar! Vise şi coşmaruri se învârteau în capul meu. Erau atât de vii! Unele oribile, altele minunate amestecate într-o învălmaşeală stranie. Nerăbdarea acută şi teama făceau parte deopotrivă în visul acela frustrant în care picioarele nu ţi se mişcau îndeajuns de repede. M-am luptat cu coşmarul ăsta îngrozitor în timp ce se apropia dimineaţa. Simţeam asta. Nu-mi puteam aminti ce zi a săptămânii era. Am inspirat adânc întrebâdu-mă cum să fac faţă unei alte zi.
Am dechis ochii parcă după mult timp. Mă simţeam ca un prunc în braţele mamei, prima dată când ia contact cu lumea. Şi lumea-i curioasă şi face gălăgie.
Mi-a luat câteva secunde să mă dezmeticesc. Mama plângea, dar încerca să-mi schiţeze un zâmbet, iar în celălalt colţ erau doi tineri. Nu-i cunosteam…
– Hei Jojo, sunt Ştefan. Ştiu că-i penibil, dar noi suntem cei răspunzători pentru tot ce s-a întâmplat. Mi-a întins un buchet de crizanteme. Mai erau vreo 7-8 prin salonul de spital. Îmi pare atât de rău…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *