Jojo,  Postări neinteresante,  Poveşti

Eu nu cred în poveşti. ( 1 )

Sfârşit sau început,deznodământ sau expoziţiune

– Şti şi tu că toată lumea mă judecă pentru libertatea pe care ţi-o ofer.Nu apreciezi. Probabil ăsta era sfârşitul fiecărei discuţii cu mama. Ştiu că nu am fost cea mai bună fiica. Sunt sigură că am făcut-o să îşi piardă un sfert din viaţă făcându-şi griji pentru mine, dar asta sunt eu. Imi pare rău că nu am avut niciodată puterea să îi spun în faţă că regret. Niciodată. Pentru mine nu a existat nicio zi normală, niciuna. Pentru mine fiecare secunda însemna distracţie. E aşa ciudat cum putea să mă iubească pe atunci.
Cred că totul a început cu ieşitul noaptea prin oraş. Pretenţiile mele creşteau in fiecare secunda, la fel şi curiozitatea de a experimenta lucruri noi, de a mă pune in pericol, deşi nu realizam pe moment. Imi aduc aminte cât de uşor acceptam să fiu dusă acasă cu ştiu eu ce maşina atunci când mama era în pragul disperării, căci trecuse şi ora de somn şi odrasla descoperea America. Dar câteva seri mi-au ajuns. Şi nu s-a întâmplat nimic aiurea, ca în genul ăla de povestiri mondene cu tinere agresate. Nu, doar distracţie. Asta ar putea fi povestea orcărui tânăr, până în punctul ăsta.
Am cedat. Cădeam aşa, in întuneric. Eram ca în vid. Recunosc, mi-a fost foarte greu să trăiesc zilele alea. Ieşirile in oraş continuau, lucrurile păreau să fie ca inainte, dar eu eram goală pe dinăuntru. Eram lipsită de orice sentiment, de orice trăire. Ma transformam. E ca si cum ai spune ca o frunză, aşa de mică si fragilă, se poate antropomorfoza. Adică se poate transforma intr-un om aşa crud, fără trăiri. Pentru că inocenţa mea se pierdea cu fiecare secundă.
Până acum o săptămână, viaţa mea era ok, destul de. Cred că acesta este termenul potrivit. Nu, nu am spus că am avut o viaţă împlinită pentru că nu cred in aşa ceva. Pur şi simplu. Dacă m-ai întreba despre viaţa mea ţi-aş fi spus că nu am iubit niciodată şi că îmi doresc nu ştiu ce urâtanie de câine. Dacă acum o săptămână singura mea măcinare era cu ce sa mă îmbrac în ziua respectivă, astăzi mă găseşti aproape dezbrăcată. M-am pierdut in deşertul goliciunii mele. M-am pierdut crezând că va fi cineva acolo să mă scoată la lumină, ca din visele celebre cu tunelul şi cu lumina din capăt. Am lăsat optimismul pentru altă dată şi m-am decis. Imi voi scufunda capul în apă şi voi încerca să nu respir, aşteptându-mi salvarea. Izolare, aşa se numeşte.

Va urma!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *