Best of,  Dor,  Gânduri,  Muzica nopţii,  Postări neinteresante,  Poveşti,  Repost & Edit

El e clovnul din metrou ( repost and edit )

[MEDIA=25]

Îmi amintesc şi eu pe vremea când eram copil şi plecam zi de zi la liceu cu metroul, cu garniturile vechi ce rulau încă înainte de existenta mea… Mulţi cerşetori am văzut şi puţini care într-adevăr să merite; să mă facă să-mi fie mila sau sufăr împreună cu ei precum a fost acel… Clovn…
Dimineţile mi le petreceam cu el mereu când urca în primul vagon şi cutreiera tot trenul cu jocul său de mâini cu care învârtea tot felul de obiecte, ce-i drept vechi şi arse, cine ştie de ce?… Eu îl urmăream pe fie ce staţie cobora şi se muta în următorul vagon, eu eram la coada lui, eram umbra lui atâta drum cât aveam pâna la liceu. Câte 9 staţii în fiecare dimineaţă mă uimea gândindu-mă la agilitatea lui. Era într-adevăr talentat şi pe mine mă fascina pe minut ce trecea.
Când l-am cunoscut eram doar un copil, cu mama de mână dornic să descopăr metroul cu garniturile lui învechite şi poveştile ce le-am aflat după un apoi…
Când l-am văzut era slab; îi vedeam doar gâtul şi chipul. Chipul ce care era veşnic acoperit de-un fond de ten găbui, crăpat în locurile unde se dădea excesiv de mult; ochii îi erau mereu roşii de parcă ar fi fost nervos din orice cauză a vieţii iar pleoapele lui erau acoperite de-o culoare neagră coborând în dungi până la bărbie… Nu văzusem clovn până în ziua aceea iar el îmi bucura inima de copil mereu când îl zăream în metrou.
Se întâmpla câteodată să coboare în staţii rătăcite şi să plângă. Plângea în hohote de parcă-n clipa aceea pierise încă o parte din el, lacrimile îi stergeau fondul alb de pe chip şi se pierdeau printre pletele cărunte prematur.
Am crescut cu el, dimineţile mă amuzam când mima şi îi dăruiam mereu un ban sau doi cum aveam îi dăruiam din inimă ca să-i mai cumpăr din existentă. Știam că-şi lua doar pâine şi nimic altceva, nici măcar haine, avea mereu acelaşi halat roşu murdar, cu pete negre cine-ştie de unde; mă uimeam cu nu mirosea…
Într-o zi am asistat poate la ultima zi în care şi-a mai arătat fața; fața cea blândă. Eram prin clasa a 12-a, mă-ntorceam acasă, iar el, Clovnul din metrou, îşi urma programul, ca de obicei din vagon în vagon jonglând aceleaşi popice de 2 ani încoace. Eram prin mijlocul trenului când a urcat, deşi eram obişnuit cu ceea ce facea el, ceva ce nu mă mai uimea dar totuşi l-am privit la fel de atent ca şi prima dată. Nu mi-a luat cât să clipesc şi 2 baieţi l-au umilit în faţa ochilor mei. El scăpase popicele iar baieţii îi râdeau în nas şi apoi cu spor restul vagonului. Un râs demonic, m-a făcut să lăcrimez doar privindu-l…
El şi-a strâns popicele arse, mingiile furate, s-a ridicat jumate scuipat şi blestemat de ipocrizia societăţii, când el a vrut s-aduca un zâmbet pe faţa lor… Trist… S-a ridicat şi-a lăsat capul în jos şi suspina pe când vagonul intra în peronul staţiei aproape de a mea. Atunci l-am privit în ochi, pe sub pletele lui cărunte şi lungi și i-am simţit durerea… El e clovnul din metrou…

5 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *