Beniamin,  Gânduri,  Perspectivă feminină,  Postări neinteresante

Dincolo

Bună iubitule! Sper din tot sufletul să reușești să citești rândurile acestea și să nu te sperii. Te rog puiule… Te rog.
Îți spun aceste cuvinte din dor și din regret. Regret, nu din faptul că am ajuns… aici; ci din faptul că sunt singură și ard mai tare ca flacăra din inimile noastre. Ard iubitule, ard și nu-mi spune nimeni de ce. Nici grai nu am decât cuvântul scris și-o amintire cu care mă sting în gândul tău. Prefer să mă sting în iad decât din sufletul tău… Iartă-mă!
Regret că nu sunt acum lângă tine să mă săruți pe frunte înainte să adorm. Acum am doar un ultim sărut, adormită fiind, pe fruntea rece. Un rece ca gheață de ți se lipesc buzele. Un rece al trupului meu care nu te mai poate îmbrățișa, un rece care n-ar putea stinge flacăra din care ard acum și durerea în care-mi simt sufletul că putrezește. Nu mai am păr, nu mai am unghii, nu mai am buzele mele cărnoase care-ți plăceau ție, nu mai pot privi, sunt frântă în abisul ăsta strâmt în care nu am nicio mângâiere. Să nu te sperii de cuvintele mele, să nu te sperii, dragule…
Ce altă femeie mai trece prin asemenea apăsare, prin asemenea chin în care nu te aude nimeni? De ce am ajuns în deșertul ăsta gol fără de tine, fără chipul tău? Nu tânjesc nici după rai iubitule, așa cum tânjesc după respirația ta lângă mine. Nu sunt departe de tine, sunt doar în iad! E-un iad prea gol și ars de lungile dureri din greu și fără gânduri dulci pe care le-aveam împreună… Când eram împreună.
Aș vrea sa fiu surdă și să nu aud liniștea din care tu nu ești, din care înnebunesc fără tine sau fără muzica noastră în care ne pierdeam de nebuni. Nu simt decât stropii cei de foc și urletele din suflet cu care se-ntrec dracii în iadul ăsta strâmt. Unde ești…? Unde ești?
Sper, atât mai am doar speranța mea de femeie, iubirea care mă mai ține trează în disperarea abisului gol. Speranța că, atât, doar cuvintele-mi citești, să-ți mai aduci aminte de mine din rânduri rătăcite. Să nu mă urmărești oricât de mult te-aș ispiti iubitule, să nu mă urmărești să cazi în plasa mea… În plasa celui viclean. Să nu pici în iadul ăsta din care m-am rătăcit de tine…
Să nu mă cauți, să nu plângi, să nu te-ntrebi unde sunt, cum nu te-ai întrebat nici când ai plecat de lângă mine, atunci când ai crezut de cuvință că aerul ce îl respir e fără rost. Fără de iubire, fără tine. Aș vrea să fiu oarbă și să nu vad un adevăr de care-mi este teamă, să nu mai simt durerea, nici a ta când în patul gol mă cauți, și mă gasești decât atunci când dormi, și nu în vis, mi-e teamă ca nu în vis.
Odată cu tine am pierdut tot. Mi-am pierdut strălucirea de care orice bărbat se îndrăgostea, mi-am pierdut credința care ne ținea pe noi unul lângă altul, care-mi ținea sufletul departe de abisul ăsta nebun. Mi-am pierdut viața care alături de tine-i găseam rostul, am pierdut orgoliul sub care mă ascundeam, mi-am pierdut frumusețea și puterea de a nu pica în fața nimănui, mi-e teama acum căci numai în genunchi am învățat să stau, am învățat să mă supun, și nu e nimeni să-mi țină mâna în iadul ăsta gol, prea gol și ars de lungile dureri din greu. Mergeam în rai, dar iadul m-a oprit din drum. Un iad care dincolo de coaja sa frumoasă se ascunde un foc puternic și greu, acolo unde femeile sunt surori și urla de foamea vicleană ce le-apasă tot mai tare, acolo unde bărbații sunt frați și-și frîng mâinile din prostie, unde îngerii au fulgi de piele și dracii nu au aripi, unde sfinții nu au loc, și focul arde aerul uscat.
Aș plânge zeci de zile, așa cum au plâns ai mei pe trupul rece ce-acum e doar uscat. Aș plânge și să uit. Aș plânge doar de dor. Unde ești…? Unde ești?
Aș plânge mult să-mi fac un râu din lacrimi dulci, sărate nu mai sunt. Aș plânge mult să fac izvoare, să curgă înspre tine, să curgă dinspre iad, să curgă în pâraie, dar iadul… Le-a secat.
Vreau să-mi ascund glasul sub poeme, cuvinte și dor, iubitule. În rândurile pe care le ascundeai sub pernă înainte să dormi, cuvintele pe care mi le spuneai înainte, acolo aș vrea să mă ascund, să mă găsești doar atunci când mai reciți și când ai să plângi, să-mi simți mângâierea pe obraji. Ce lung e iadul ăsta gol, ce mare-i apăsarea, ce cruda sunt și nu am piele, ori ochi să te mai vad… Te iubesc de-acolo unde iubirea nu există!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *