Convorbiri,  Crochiul,  Dor,  Gânduri,  Iubirile mele,  Postări neinteresante,  Poveşti

Despre ea ( from Crochiul )

Salut! Ce mai faci? Ti-ai baut cafeaua linistit in dimineata asta? Sau erai pe fuga pe strada, cu o cana de carton, in care aveai o licoare mult prea tare si nearomata, care nu se distingea cu absolut nimic de o posirca ordinara? Iar ai uitat sa iti iei micul dejun, si ma privesti cu acea fata obosita si intrebatoare? Vad asta in ochii tai. Imi aduc aminte, in primele zile cand am inceput sa lucram impreuna…
El era copilul acela inca necopt, care mereu ma intreba ce mai fac, si daca sunt ‘OK’ si ma intreba tot felul de detalii despre mine, despre persoana mea. Eu eram obisnuita ca toata lumea sa ma priveasca pentru un minut, sau chiar mai putin, si apoi sa decida ca eram nevrednica de atentia lor. Lucrul interesant era ca, prin asta demonstrau cu totii ca defapt ei erau nevrednici de atentia mea.
Parca vad si acum ziua cand am gasit un vechi dosar, plin cu fise ale unui personaj pe care l-am creeat cand aveam cam saisprezece ani. Toata ziua am stat tolanita pe podeaua biroului meu, privind inflacarata imaginile cu linii nesigure care aveau un iz de cirese si Lucky Strike. Si mi-am adus aminte de multe lucruri. Andy ma privea zambind prin peretele de sticla, si ii spunea lui Mircea, noului venit, ceva ce eu nu puteam auzi.
E un baiat ambitios, Mircea asta. Dupa cea vazut ca de la mine nu poate scoate nimic, a invitat-o pe Andy a mea la o cafea in pauza de pranz. A implorat-o aproape, prin tehnici cunoscute numai de el, sa ii spuna ce anume sunt eu. Nu cine, ci ce. Acest lucru m-a amuzat teribil. Mi-am adus aminte de ceva spus de un vechi prieten cu ani in urma: „All people are shallow.”. Ei bine, uite-l si pe asta. Ii sfideaza maxima amicului meu.
Chiar si-a notat tot ceea ce i-a spus Andy, intr-un caietel cu spirala, de culoarea lamaii verzi, cu antetul firmei noastre. E una din culorile mele preferate, verdele lamaie.
Si mi-a adus acea pagina dupa pranz, si am ras in sinea mea, de perseverenta lui. De ce? Pentru ca mi-am adus aminte ca pe vremea cand eram in liceu, si eu as fi facut la fel daca era vorba despre un anume baiat, care pana si astazi imi mai bantuie gandurile uneori.
Pe foaie scria, cu pix negru, urmatoarele:
” Pai, sa ma gandesc…Alex. Genul de persoana care o vezi stand in toiul noptii citind romane de dragoste siropoase, uneori plangand la fazele mai induiosatoare sau tragice, cu pachetul de Lucky langa ea. Sau persoana care la 3 dimineata iti suna la usa si te tine in scara blocului toata noaptea, doar pentru ca vrea sa vorbeasca cu tine, si sa-ti soarba vocea si fiecare cuvant. O vezi intr-un colt, intr-o ceainarie, cu un ceai aromat de cirese sau de menta, scriind poezie, aratand ca un monument al boem-ului cu esarfele ei colorate si zambetul acela ciudat. Fata care la 16 ani a primit prima ei chitara, pe care a numit-o Fluffy. Ea a sustinut mereu ca acea chitara este un monument pufos, desi nimeni n-a inteles de ce. Ea se culca in zori si se trezeste la amiaza in concedii, si injura mereu ca se intuneca prea devreme. Ii plac bluzele clasice si tricourile simple, si are o bratara cam de pe la 14 ani, pe care o poarta si astazi in jurul incheieturii stangi. Tare ma mir ca nu s`a rupt pana acum…are peste 10 ani bratara aceea. Are mereu acel iz de ceai si tutun, care la inceput te inteapa, dar apoi pare cel mai dulce miros, pentru ca stie cum sa-l poarte. Cand se indragosteste cu adevarat, tine ceea ce simte cu adevarat in taina, si doar se lamenteaza la prieteni, si face caterinca, si niciodata nu se apropie de cel pe care il iubeste…prefera sa iubeasca de la distanta, pentru ca este neindemanatica si vede dragostea ca pe un bibelou pe care il poate sparge in orice secunda. Genul de om care daca il chemi la orice ora din zi sau din noapte sa te ajute, face imposibilul, dar ajunge. Ea, cea care si-a cheltuit toti banii numai ca sa ajunga la un concert al unei formatii la care tine din tot sufletul, ea, cea care pentru prieteni e in stare sa sara in fata unui tren. O mare tampita totusi, cu extrem de putini oameni pe care si-i numeste prieteni, si o mare de cunostinte, care se considera prietenii ei. o persoana singura in esenta, inconjurata de o infinitate de oameni. Si o iubesc exact asa cum e. Noi suntem prietene din liceu. Colege de banca, si acum de breasla. Ah, si sa-ti mai zic ceva simpatic despre ea: mereu cand e fericita strange din ochi si lateste un zambet imens pe toata fata care parca lumineaza camera. Ar trebui s-o vezi odata asa…te cuprinde o caldura stranie cand o vezi. Pare atat de inocenta si asa o copila cand e fericita…”
Randurile scrise pe acea hartie m-au uimit pana peste poate. M-am ridicat de la birou, cu lacrimi in ochi, si cu un zambet recunoscator, si m-am dus spre biroul lui Andy. Am imbratisat-o cat am putut de tare si i`am spus ca o iubesc. Ea mi-a replicat pe un ton ghidus: „Vaco, vezi ca iar te-a cautat idiotul ala de Dragos!” Si am inceput sa radem impreuna, cum o facem mereu…in dimineata noastra, care este la amiaza, intr-un birou mirosind a cirese si menta, cu peretii verzi si galbeni…

Cules de Crochiul via Despre ea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *