• Best of,  Gânduri,  Monden,  Postări neinteresante,  Poveşti,  Prietenii mei de pe Voce.ro,  Repost & Edit

    Detectivul particular episodul 3 Surpriză! și 4 Prima zi de filaj ( by Dementor ) ( repost and edit )

    Iară dimineață! Iar sună alarma ceasului ală nenorocit, dar pară nu-ți mai pasă când știi că ai 5 000 de lei de cheltuit pe aparatură high-tech. Eram hotărât să mă duc la adresa pe care am aflat-o cu o zi în urmă prin telefon. Vreau să-i dau de cap acestui caz.
    Sincer să fiu, această Smaranda n-arată rău acum 14 ani, dar oare ce surpriza mă putea aștepta acum nici eu nu știu. Dacă s-a mai îngrășat? Sau din contră! Dacă arată ca și Calista Flockhart? Eh, rămânea de văzut!
    M-am suit în mașină ( nu-n mașina mea proprie și personală, ci-n 178 ). Mirosul dușului de dimineață care lipsea cu desăvârșire era mereu prezent. Că mi-am adus aminte, uitatasem să mă bărbieresc, deci sunt un detectiv plin de păr pe față. Aduceam așa a Nendertalian.
    Ajung în așa numitul cartier rău-fămat Ferenta(u)ri zis și Texas-ul din București. Atăta timp cât am pistolul la mine, nu mi-e dar niciodată nu se știe…
    Ah, cât urăsc aceasta națiune care-și spune rroma. Acum câțiva ani am avut un caz mai ciudat și era cât pe ce sa fiu tăiat în bucăți de un rrom mai șucărit. Am scăpat cu viață și doar cu 2 tăieturi pe umarul stâng, care mi-au lăsat cicatricii.
    Care mai de care mai colorat cu un limbaj vulgar de genu’: „Făh, treci făh în casă că-ți rup mecla-n două, să moară mă-ta de zdreanță ordinară!”… Și bine-nțeles băieții de cartier fumând una mica la colț de stradă. Găsisem strada. Deși era ziua, nu-mi prea placea să mă aventurez în neant, dar eram plătit pentru asta… deci mergeam mai departe încrezător. Nu trebuia să arăt că mi-e frică.
    Numărul 10… Numărul 12… Numărul 12A… Numărul 12B… deci următorul trebuia să fie numărul 14 îmi ziceam în gând. Dar strada se oprea acolo! Nu exista niciun număr 14. Hmm… Era momentul să pun niște întrebări. Era ora 10 dimineața și mă gandeam că la numărul 12 este cineva acasă, asa că am sunat la sonerie. Îmi răspunse un bărbat:
    – Care ești măh?.
    – Bună dimineața! Puteți veni până la poartă?
    – N-avem dom’le bani! Lăsați-ne-n pace!
    – Dar vreau doar să vă adresez o întrebare!
    – N-auzi dom’le să pleci! Pleacă până nu mă fac la tine să-ți rup fundu-n bătaie!
    Plecasem! Foarte „politicos” tipul. Încerc și la 12A, dar nu răspunse nimeni. La 12B niciun răspuns. Încercam într-un final deci prin vecini până când dau de o bătrânică la numărul 7. Norocosul număr 7. Îmi spuse că numărul 14 este acum numărul 12B.
    Iar eu în ziua următoare plănuiam să filez casa cu numarul 12B de pe Aleea Plopului.
    În încercarea de a afla dacă această Smaranda mai stă la numărul 12B de pe Aleea Plopului, mă tot gândeam de ce ar schimba cineva numărul a 3 case? Ce motiv ar avea cineva să facă asta? Si mai ales, mă gândesc că ar fi putut să fie mult mai inteligent(ă) decât atât. În fine. Ziua următoare îmi iau unul dintre angajați cu mine. Probabil nu-l știți pe Gabi. El a fost cel care m-a convins să nu ma las de meseria asta. El are mașină, așa că fac eu cinste cu cafelele și gogoșile și stam în mașină la căldurică la cațiva metri de casa cu numărul 12B.
    Era prea dimineață și probabil d-aia era atât de liniște pe stradă. Din când în când mai trecea câte un câine și-și marca teritoriul pe roata mașinii lui Gabi. Urât obicei!
    Aveam de așteptat ceva timp. Era posibil ca cineva să vină la casa cu numărul 12B în câteva ore, într-o zi, în câteva zile sau chiar deloc și astfel nu am fi ajuns nicăieri. Va pot spune că niciodată n-am dormit atât de nasol. Noaptea făceam ture de câte 6 ore fiecare. Prima zi nimic, a doua zi nimic, a treia zi nimic.
    Însă în cea de-a patra noapte nici cafeaua nu ne-a putut ține treji. Și eu și Gabi adormiseram la un moment dat. Cred ca era câm în jurul orei 3 jumătate, sau 4 când am auzit un scrâșnit de roți. Gabi-mi plesnise o palmă peste ceafa!
    – Scoală băh! Asta e?
    Îmi spuse mie, care încercam să deschid ochii, buimăcit și cheaunit de somn.
    – Nu știu! Stai să mă uit!
    Și-mi pun binoclul la ochi.
    – Da, ea este! Așteaptă să vedem întâi ce face, iar dacă e nevoie, s-o urmărim…
    – Bine Sherlok! De parcă eu nu știam ce e de făcut.
    Mă lua Gabi peste picior!
    De acum înainte vom folosi termenul „subiect” atunci când vom vorbi despre Smaranda.
    Subiectul intrase în casă în mare grabă! Ieșise de acolo cu 2 genți. Am presupus că a luat câteva lucruri și a plecat în grabă. Subiectul se suise la volanul mașinii personale, un BMW X5 negru și pleaca în grabă. În graba asta, îi scăpase un șal. Coborâsem din mașina și-i spunsesem lui Gabi să urmărească subiectul.
    Stăteam la ora 4:15 minute în frig iar șalul purtat de vânt se oprise la picioarele mele. Îl iau și-l ridic. Dinspre el venea un miros puternic de parfum ce-mi încânta căile nazale. Mă gândeam să intru în casa numarul 12B până venea Gabi… dar asta-n episodul viitor!

  • Gânduri,  Monden,  Postări neinteresante,  Poveşti,  Prietenii mei de pe Voce.ro,  Repost & Edit

    Detectivul particular episodul 1 și 2 ( by Dementor ) ( repost and edit )

    Nu-mi închipuiam niciodată că o să fie chiar atât de greu sa fii un detectiv particular. Regula principală este să nu te implici prea mult, dar deși știam asta, am clacat și am căzut pradă propriilor vicii și curiozități.
    Cu cât aflam mai multe, cu atât aveam șanse mai puține să ies cu viată din asta și cu atât eram mai curios să aflu ce se întâmplase de fapt.
    Era o zi ca oricare alta. Îmi savuram cafeaua de dimineață și fumam o țigare în timp ce navigam pe un site ce se ocupa cu vânzarea de masini noi sau second-hand. De cateva luni pusesem ochii pe o frumusețe de Audi. Nimic pompos, ci doar un Audi A6. Visam destul de frumos, dar am fost trezit de un telefon.
    – Firma de detectivi particulari Lightning?
    – Da!
    – Am un caz pentru dumneavoastră, numai că nu putem să vorbim prin telefon. Există posibilitatea de a ne întâlni undeva?
    – Sigur! Unde și când puteți?
    – Pai, în 3 ore în fața magazinului Eva, cel dintre Piața Romană și Universitate. E bine?
    – Da, este bine… Numai că sper ca nu cumva să mă faceți să-mi pierd timpul degeaba!
    – Nu! În mod sigur nu voi face asta. O zi bună!
    Și aud tonul ocupat. Era un tip. După voce părea cam speriat, dar nu sunt foarte sigur de asta. Termin de băut cafeaua și pornesc pe jos până la locul stabilit. Ajung cu jumătate de ora mai devreme așa ca aveam timp să mai studiez împrejurimile. Exact în spatele magazinului, sau mai bine spus cred că este fostul magazin Eva la felul în care arăta… Se afla un părculeț. Niște restaurante și clubulețe, pub-uri… Nimic dubios.
    Văd că se îndreaptă către mine un tip îmbrăcat într-un palton negru și cu pălăria trasă pe ochi.
    – De la firma de detectivi particulari?
    – Da!
    Răspund eu.
    – Veniți după mine!
    Și îl urmăresc pe acest tip până la o mașină neagră cu geamuri fumurii ce avea avariile aprinse. Îmi spune să mă urc în spate. Șoferul pleacă în trombă de acolo.
    – Domnul detectiv Light? Numele meu este M.S.C. iar din motive de securitate vreau ca tot ceea ce vă voi spune acum să rămână confidențial!
    – Ati apelat la cine trebuie!
    Zic eu pentru a-mi face reclama și mai credibilă. Am presupus că domnul M.S.C. era o persoană destul de importantă și sus-pusă din moment ce-și permitea să meargă într-o masină de lux și avea șofer personal.
    – Acum 14 ani, când eram la liceu am iubit foarte mult o fată! Numele ei este Smaranda Mihai. Aveți aici o poză cu mine și ea de acum 14 ani. Înainte să terminam liceul i-am promis că într-o zi o să mă căsătoresc cu ea, dar nu știu dacă m-a luat în serios. Ceea ce vreau eu să vă rog este să o găsiți pentru mine. Plătesc oricât aveți nevoie!
    Auzind acestea m-am gândit să accept. Poate voi reuși în sfârșit să-mi cumpăr mașina de mult visată.
    – Atunci nu mai este timp de pierdut, domnule M.S.C. Mă apuc imediat de treabă.
    – O să ia legătura cu tine domnul Andrei. L-ai cunoscut puțin mai devreme.
    Am aprobat și am coborât din masină. Nu știam însa în ce anume mă băgasem. Era al naibi de frig afară și-mi înghețase nasul și urechile. Aprind o țigară și mă îndrept spre cea mai apropiată gură de metrou. Din când în când ma uitam la poza pe care d-l M.S.C. mi-a dat-o! Aveam un nume și aveam o poză. Tot ce mai rămânea de făcut era să folosesc aceste doua indicii în favoarea mea!
    O noua zi. Mă îndrept spre sediul firmei și observ o mașina dubioasă parcată în fața sediului. Unul din lucrurile pe care le-am învățat să le fac de când sunt detectiv este să observ lucruri, să fiu cât se poate de perspicace. Mă pregăteam să scot pistolul, dar în fața ușii îl vad pe tipul de ieri. Parcă Andrei zicea domnul M.S.C. că-l cheamă. Mă salută și-l poftesc în biroul meu.
    – O cafea?
    – Nu, multumesc! Nu am timp! Domnul M.S.C. mi-a spus să vă înmânez pentru început 5 000. Sper să vă ajungă! Apoi când mai aveți nevoie de ceva aveți aici cartea mea de vizită. Domnul M.S.C. este foarte ocupat, dar m-a însărcinat pe mine să mă ocup de toate formalitățile.
    Wow… 5 000 de lei era mai mult decât mă așteptasem pentru început.
    – Bine, Andrei! Multumesc! Voi începe imediat ce-mi voi termina cafeaua!
    Continui eu, dar Andrei dispăruse lăsând în urma sa ușa care se închidea singură. Tare ciudat acest Andrei, la fel că și domnul M.S.C. .
    Aveam 5 000 de lei, o poza și-un nume. Al dreacu de bun început. Nici măcar nu știam cu ce să încep. Am căutat mai intai pe internet numele fetei. Nu am găsit nimic. Apoi m-am gândit să caut la mânăstiri, biserici, dar cea mai buna idee a fost să caut la spitale sau la medici de familie. Undeva tot trebuia să figureze. Era imposibil să nu dau de ea.

    Ziua 2:
    Reîncep căutările cu telefoane la diferite spitale sau medici ce figurau în Pagini Aurii.
    – Dacă asta nu va da rezultate, voi începe să dau telefoane la medici stomatologi. Sigur a avut cel puțin o carie sau o problema cu o măsea… da-o în colo de treaba. La medici veterinari n-are rost să sun, nu?
    În gândul meu fluturau vorbele.
    – Bună ziua, numele meu este Dementor și reprezint firma de detectivi particulari Lightning. Numărul de înregistrare al autorizației este S2GH900, autorizație care-mi permite să vă pun câteva întrebări. Caut o domnișoară (în gândul meu: sper ca mai e domnișoară, nu știu sigur) al cărui nume este Smaranda Mihai! Este înregistrată la dumneavoastră?
    După sute de telefoane părea că am găsit ceva.
    – Pai avem o anume Roxana Mihai Smaranda, dar e posibil să nu fie persoana pe care o căutați!
    – Dar sunteți totuși amabilă să-mi dați adresa ei?
    – A făcut ceva grav? A omorât pe cineva?
    – Nu doamnă! Numai că răspunsul la întrebarea dumneavoastră este confidențial.
    – Am înteles! Păi locuiește pe strada Aleea Plopului, numărul 14. Presupun că stă la curte, pentru că doar atât scrie. Nu are niciun număr de telefon dacă mi-ați fi cerut unul!
    – Vă mulțumesc pentru timpul acordat, doamnă! O zi plăcută în continuare!
    Aveam 5 000 de lei, o poza, un nume și-o adresă… Dar să fie oare atât de ușor?

  • Best of,  Dor,  Gânduri,  Iubirile mele,  Muzica nopţii,  Postări neinteresante,  Poveşti,  Prietenii mei de pe Voce.ro,  Repost & Edit

    Trecuseră ani de atunci partea 2 ( by The Black Rose ) ( repost and edit )

    O strânse în brațe peste tejghea nereușind să-și stăpânească hohotele de plâns, apoi ieși năvală din magazin alergând pe chei pierzându-se în ceață.
    Era prea târziu…
    Trecuseră ani de-atunci.

    Se opri în capătul cheiului, i se înmuiaseră genunchi ca doua paie umezite… Căzuse parcă secerat lovindu-și rotulele de praful rece al cheiului. Își ținea fața în mâini și printre degetele arse de soare se scurgeam lacrimi. Lacrimi ce oglindeau fiecare secundă din viața pe care și-o dorise. Nu știuse nici o clipa ce lăsa în urmă, privise mereu doar înainte pândind țărmul ce se micșorează și se scufunda în mare ca un casalot greoi. De data asta își făcuse curaj și vru’ sa îndrepte lucrurile… Dar era prea tarziu… Trecuseră ani de-atunci.
    Ceața dispăru, deschizându-se sugestiv parcă întocmai precum o poartă ce dădea pe aceeași străduță. Își potoli lacrimile și porni agale înspre magazinul de ciocolată, frământându-și mâinile ca atunci când avea să încheie cine știe ce troc într-un port uitat de lume într-o monedă necunoscută.
    Se opri la câțiva stânjeni de intrare gândindu-se cum sa explice, ce să spună, cum să justifice lipsa lui…
    Își făcu’ atât curaj cât să pășească înăuntru. Îngheță o clipa, apoi se așeză la măsuța din lemn din colț. Avea aceeași vârstă ca și fiica ei. Era la fel de stilată cu colțurile rotunjite și sculptată de mână. Sub sticla de deasupra avea gravată o scenă dintr-o bătălie, iar pe luciul picioarelor erau scoase în relief 4 feluri de săbii. Pe fiecare picior câte una, din culturi diferite.
    La tejghea purtau o discuție doua doamne cochete. Una dintre ele se sprijinea într-un baston din lemn de cireș iar pe măciulie avea îndesat un cap de tigru din argint.
    Privi în jurul lui. Încăperea nu se modificase foarte mult. De fapt era împărțită în aceeași schemă. Cu tejgheaua pe o latură și un colț, fereastra lăsată liberă pentru ca trecătorii să poată fi ademeniți de izul și de farmecul locului. Fata îl privea deja de câteva minute bune dar își păstra respectul față de doamne până acestea se hotărâseră să plece. Șterse o pată proaspătă de pe tejghea, apoi disparu după ușile balansate pentru câteva secunde. Apăru cu o tavă pe care așezase o carafă și 2 pahare. Se așeză pe scaunul vecin și umplu unul din pahare, apoi pe celălalt. Nu scoase un sunet lăsând liniștea să apese în căutarea unui răspuns. Apoi privi cu ochii ei de vrăjitoare în ochii lui și spuse:
    – Ești tatăl meu. Mama mi-a spus mereu că va veni o zi în care te vei întoarce… De ce nu spui nimic? Bine.. haide bea puțină limonadă și răcorește-te. Probabil ești însetat.
    El o privi lung… Nu își putea despletici limba. Era extrem de bucuros și extrem de trist în același timp dar nu putea scoate nici macar un mulțumesc.
    Între timp în încăpere intra un domn, să tot fi avut vreo 25 de ani, și își scoase pălăria respectuos. Ea îi lua haina și îl săruta scurt… Stânjenită parcă de prezența noului venit.
    – El e Jaques.
    Mirat de apariție se ridică și întinse mâna arsă de soare prietenos către tânăr.
    – Piere… Încântat.
    Seara îi găsi la lumina unor lumânări înalte și groase ce părea că nu se mai termină, cu o sticlă de vin pe care Jaques o alesese cu mare grijă din colecția lui proprie, depanând amintiri și povești din trecutul fiecăruia…

    The Black Rose

  • Best of,  Dor,  Gânduri,  Iubirile mele,  Postări neinteresante,  Poveşti,  Prietenii mei de pe Voce.ro,  Repost & Edit

    Trecuseră ani de atunci ( by The Black Rose ) ( repost and edit )

    Trecuseră ani de atunci.
    Pe fațada clădirii crescuse liberă și maiestuasă o plantă cățărătoare acoperind urmele de gloanțe din timpul războiului. La parter acum trona într-o ramă aurită sigla unui magazin de ciocolată. Ieșeau diferite arome din interior… Și lăsau pe fețele trecătorilor câte un zambet. Unii chiar se opreau, adulmecau și intrau să savureze o bucățică de păcat. Își aminti cât de mult își dorea ea sa aiba un magazin de ciocolată.
    Se oprise vis-a-vis. Purta o pelerină marinărească, de sub care iesea gulerul alb de la cămașă tivit și albit. Cravata neagră așa cum se obișnuise de-a lungul timpului. La mâneci butonii lui unici cu harta unei insule.. butoni ce-i făcuse cu ani în urmă într-un port asiatic, la prima lui călătorie peste oceane. Își lasă pleoapele să cadă că și când ar fi tăiat frânghia ce ținea ancorele unei corăbii… lăsând să năvălească în valurile ochilor lui tone grele de sentimente și amintiri.
    Apoi privi stâlpul din coltul clădirii și își aminti că aici o sărutase prima oară. Își ridica privirea spre balconul pe care o văzuse în dimineața aceea. O privise minute în șir cum își pieptăna părul negru ca tăciunele. Fredona o melodie din repertoriul franțuzesc, și își freca tălpile de marginile aspre ale pragului. Purta camașa lui.. albă. Își jurase atunci că o va iubi tot atât cât îi va curge viața prin sânge.

    Trecuseră ani de atunci.
    Păși în incinta magazinului și mare îi fu mirarea când la tejghea o zări pe “ea”. Mai tânără, mai zâmbăreață, cu ochii verzi ca de vrăjitoare.
    Toate mările pe care le străbătuseră nu aveau atâtea dileme câte s-au născut în momentul acela.
    – Bună ziua, stimate domn!
    Îl primi ospitalier tânăra.
    – Bună să vă fie inima, stimată domnișoară!
    Răspunse el mirat.
    – Cu ce vă putem servi?
    – As dori să vorbesc cu doamna Ivone…
    Tânăra făcu’ ochii mari iar ritmul inimii i se mări vizibil:
    – Mama a murit acum 2 ani. Dar cine sunteți?
    – Un prieten vechi…
    Răspunse el înghițindu-și nodul ce-i apăruse în gât.
    – Îmi pare rău, dar insist… Totuși… Cine sunteți? Vă pot ajuta cu ceva ?
    – Nu multumesc… Poate doar să mă serviți cu o bucată de ciocolată…
    – Desigur… Încercați specialitatea casei… Ciocolata Piere…
    Și întinse tava argintie pe care erau așezate impecabil bucățile lunguiețe de ciocolată.
    Pe luciul tăvii, între doua bucăți se sparse o lacrima sărată ce se rătăcise din oceanul de tristețe al ochilor lui. Își aminti o frântură din bucuria ei din acea dimineață:
    – Dacă voi avea magazinul de ciocolată, voi denumi unul din felurile pe care le vând, dupa numele tău… Știai cât de mult te iubesc? Ei bine iată… Promit să fac lucrul ăsta!
    Șterse lacrima de pe tava și îsi ridica ochii tulburați spre fața tinerei. Dar în drumul lor la gâtul ei observa atârnând de un lănțic aurit un buton cu harta insulei. O strânse în brațe peste tejghea nereușind să-și stăpânească hohotele de plâns, apoi ieși năvală din magazin alergând pe chei pierzându-se în ceață.
    Era prea târziu…
    Trecuseră ani de-atunci.

    The Black Rose