• Perspectivă feminină,  Postări neinteresante,  Poveşti

    Jurnal de iubită (2)

    | Partea 1 |

    Și-a plecat a doua oară din viața mea… Atunci am crezut că totul se sfârșește pentru mine. Mergeam la scoală doar să mă prefac, iar pauzele le plângeam la toaletă. Petreceri la care eram amândoi invitați și nu puteam merge cu el. Prietenii mei se distrau cu iubiții sau iubitele lor iar eu suspinam afară la un pachet de țigări după el. El care probabil atunci și-o trăgea cu aia…
      Atâtea planuri… Un căcat de viitor. Cum? Cum am putut să fiu așa de oarbă și să-l las să mă calce iar în picioare? Cum?
      Ziua în care l-am primit din nou în viața mea, a fost una ploioasă. La fel de ploioasă era și cea în care l-am cunoscut pe cel ce mă face acum fericită. Cea mai fericită…
    L-am sărutat inimos, chiar de eram încă dură cu el, dar nu-i rezistam. Simpla lui prezență mă ducea departe. Era slăbiciunea mea și știa bine cum să se folosească de treaba asta. Probabil că de aceea nu mai vreau să-l vad. De ce să-l văd? Să-i cedez iar și să mă distrugă mai rău decât a făcut-o. Ooo nu… Nu va fi așa. Nu mai sunt eu, aia cea naivă care crede în orice cuvânt spune el. Nebunul de el…
        Întotdeauna am ținut să fie punctual, la ora exactă să fie acolo unde am stabilit cu el, deși cât am fost cu el întârzia mereu, după ce nu mai eram a lui devenise punctual. Își încearca norocul cu vreo schemuță de-a lui. Sunt o domnișoară manierată, puternică și inteligentă, fata pe care nimic și nimeni n-o poate doborâ… Acum, nici măcar el, n-o mai poate face ca înainte. Nu mai au aceeași putere cuvintele lui, dulci, cu care mă vrăjea. Știa să întoarcă povestea cum dorea el, dar acum nu mai e așa. Nu mai vreau să fie așa…
       După ce l-am sărutat, el m-a așteptat până am ieșit de la meditații. Trei ore a stat în frig și în ploaie iar eu tot nu l-am înțeles. Și ce era de înțeles? Atunci îi mulțumeam lui Dumnezeu că lucrurile reveneau la normal. Greu dar erau. Nimeni nu-l mai dorea prin preajmă, după ce mi-a făcut. Nici colegii mei, nici fratele meu care numai pe el l-a acceptat din toți. Acum îl acceptă pe cel cu care sunt eu fericită, cel la care n-am sa renunț pentru nimic în lume. Nu așa cum am facut-o când l-am cunoscut pe el. L-am părăsit pe cel cu care eram că să fiu a lui… Vrăjită de cuvintele lui…
        Îl iubeam atât de tare și atunci, deși voiam să-l pedepsesc, să-l fac să-și dea seama de ceea ce a făcut fără ca el să plece din nou. Nu voiam să mă mai conducă, nu voiam să mai aibe stăpânire pe mine cum avea el mereu… Niciodată nu a scris nimic despre mine aici. Niciodată! A scris despre toate cu care a fost, toate care și-au bătut joc sau care l-au lăsat când îi era lumea mai dragă, dar un cuvânt n-a scris despre mine. Chiar și despre cea pentru care m-a lăsat de doua ori a scris… Și crede că dacă va scrie acum rezolvă ceva? Eu am mers înainte… Sunt fericită cu cine sunt. Aș vrea și n-aș vrea…

  • Perspectivă feminină,  Postări neinteresante,  Poveşti

    Jurnal de iubită (1)

     Pot scrie și eu un jurnal. De ce nu? Sunt atâtea jurnale aici încât mă pot amesteca și eu cu ușurință. Sunt cuvinte pe care le-am spus de-atâtea ori. M-am repetat de zile-ntregi și-acum vreau să le spun din nou. Șă le aștern aici, scris a nuștiu câta oară. Corectat de sute de ori…
    Mi-e teamă… Mi-e teamă ca el să nu plece iar. Mi-era mai aproape decât pielea de pe mine, așa de mult îl iubeam… Eram foarte puternică de fel, și sunt. El era la fel, probabil că asta m-a atras mai tare la el; faptul că știa ce să zică și când să zică, să mă facă să vreau… Sau să nu vreau… Sigur pe el chiar dacă nu-i reușea. Iubirea vieții mele… Marea mea decepție. Idila ce-am trăit-o intens.
    Oricum făcea ce voia el, eu nu aveam niciun fel de autoritate asupra lui. Și vorba asta-l oftica. M-a bântuit prezența lui și după ce m-a părăsit. Îl doream atât de tare chiar dacă-l uram, chiar dacă voaim să dispară totodată, m-a transformat, din firea vesela plină de bucurie și extaz într-o depresie totală și totuși nu-l pot scoate din gândul meu chiar și acum, că sunt cu altcineva. Cel cu care sunt acum mă face fericită… E, poate, de o mie de ori mai bun ca el, dar nu va fi el sau ca el. Nebunul de el. Știam că era nebun și e nebun. Nebun că iată nu pot trece peste, nu-i pot spune adio…
       De ce a venit iar? De ce mă mai caută? Ce mai vrea de la mine? Toată lumea îl urăște, eu de ce să-i mai dau o șansă? De ce să dau cu piciorul relației mele fericite cu cel care mă face fericită? Pentru el? El, pe care l-am iubit din tot sufletul? El, care m-a umilit în fața prietenilor mei, care pofteam după atenția lui câtuși de putină? El, care trăia în trecut? El?… Care încă-l iubesc și-acum…
       Am zis să uit, era atât de bine până să apară iar în viața mea. Radiam atât de mult cu el în urma mea. Erau zile când deși eram fericita cu iubitul meu de acum, soțul meu, când mă gândeam oare unde e, dacă e bine, cu cine se întâlnește, cu ce cuvinte aș putea, mai ușor, să-i spun că-mi este foarte dor. Dor de el ca și nebunie…
       După ce a plecat prima dată l-am așteptat, și-am așteptat, și-am așteptat… Mulți au fost și au plecat. Niciunul nu era ca el. Am suferit atât de tare. Îi simțeam lipsa parcă mai mult decât oricui din viața mea. Mă îmbolnăvisem, iar lui nu i-a păsat deloc. Nu i-a păsat că sunam ca disperata, plângand, până îmi secau lacrimile. Nu i-a păsat că nopțile nu le dormeam că mă gândeam la el, că nu vedeam pe unde calc, că puteam muri cândva și nu știa de mine ori eu de el. Nu i-a păsat! Acum, de ce să-i pese? Eu am tot ce-mi doresc, tot ce-mi spune inima să am, chiar dacă, de multe ori, mi-l cere pe el. Îl pot avea dar nu mai vreau.
      Când s-a întors a stat ca milogul în fața mea, să-l iert. Eram așa nervoasă, abia ce reușisem să trec peste el și se gândi să vina să-mi întoarcă iar viața la o mie de grade, că așa a vrut el. Încă îl iubeam, degeaba îi spuneam ce-i spuneam în față; că-l urasc, că nu mai vreau să-l văd, că pun pe cineva să-l bată când eu de fapt îmi doream să-l țin în brațe și să nu-i mai dau drumul. Trebuia să fiu dură, ori el, nebunul de el, mă lua de proastă. Dar i-am cedat și-a plecat a doua oară…
  • Perspectivă feminină,  Postări neinteresante,  Poveşti

    IU BI TU LE pronunță-te așa

    Știi cum este uneori când cedezi de tot. M-ai înnebunit tu, tu si tu, și atitudinea ta… Și amintirile cu tine și cu noi, cu mine, iubita ta. Beată de cuvintele tale, vrăjiță de ochii tăi. Înecată de iubire. Prefăcerea asta cu care m-ai mințit. Și cum să uit de tine? Cum să îți uit chipul când mă treazeam dimineața sau șoaptele tale când adorm. Cum să te scot din mintea mea decât să umplu golul pe care tu mi l-ai lăsat cu uitarea. Uitarea de mine. M-ai bine să te uit pe tine uitând de mine în brațele altcuiva, să îmi înec durerea cu alcool, să ajung sus din nou, de jos, de unde m-ai lăsat. Jos unde ajung mereu când mă trezesc din ce vrei tu… Jos acolo, unde mă duc vorbele, cuvintele sau gândurile cu tine. Gândurile perverse în care ne scufundam amândoi, gândurile despre care uit uneori în cateo seară. Gânduri în care mă trezesc și tu nu mai ești. Sunt singură și nu pot trece peste tot ce însemni tu, și tu ești tot ce mă definește pe mine. Nimic nu mă mai suprinde… Nici felul în care decid să uit de tine, când nu mi-e bine atunci mai uit de tine IU BI TU LE… Pronunță-te așa. Pronunță-te și vede-mă singură cum lupt cu mine, fără tine să mă ții lucidă. Îmi ocup mintea cu tot felul de nimeni care seamănă cu tine să uit de mine și de tine și nu de noi. Nu pot să adorm singură, nu așa, nu pot fără tine, mai bine în bula mea nebună. Ai dispărut și trebuie să uit… Unde ești?