• Beniamin,  Postări neinteresante,  Poveşti

    Nimeni din neant (5)

    Partea 1 | Partea 2 | Partea 3 | Partea 4

    Unii oameni sunt atât de frumoși încât felul în care radiază eclipsează orice altceva. Au o frumusețe de care greu te desprinzi. O frumusețe ca o lumina caldă, puternică, superbă, copleșitoare. O frumusețe ce se vede dincolo de crusta unei înfățișări, dincolo de chip, dincolo de farduri sau ruj. Unii oameni sunt atât de frumoși și atât de greu e să ajungi la ei indiferent de ce ai face. Alți oameni sunt atât de frumoși încât se eclipsează unii pe alții și orbesc…
    Așa l-am văzut pe acest nimeni, mai nimeni decât toți nimenii din viața mea. Nimenii care nu au reușit, oricât voiau ei, să fie mai mult decât acest nimeni din neant. Nimeniul în umbra căruia au trăit mulți. Nimeniul în umbra căruia am trăit și eu. Singură, plânsă… Confuză… Grea…
    Am dat să ies pe poartă când m-a cuprins de încheietură. A fost un moment de liniște. Niciun urlet nu s-a mai auzit din curtea școlii, niciun clopoțel. Pielea îmi era de găină iar privirea mea era fixată pe mana lui ce mă ținea. O mână de copil. Eram copii. O mână de copil cu fel de fel de zmângălituri cu pixul în palme și mâini. Ușor murdar de acuarele… Când mi-am ridicat privirea am închis ochii doar să ascult frunzele copacilor cu se zbat în vânt așteptând să ne contopim într-un neant. Doi nimeni din neant contopiți într-un sărut după care pofteam amândoi. Copii de liceu…
    Am ascultat frunzele copacilor. Le-am ascultat așteptând în subconștient singurătatea. Asta îmi spune acum acest sunet. Neputința copacilor de a fi mai mult decât sunt ei… Niște nimeni ca noi… Vii, morți, niște nimeni. Nimeni din neant. A fost singura piesă de fundal pe care o mai aud și acum, fără el, fără cei de după el și fără de umbra din care mulți nimeni au trăit…
    Stăpânea sărutul mai bine decât privirea. M-a sărutat mai frumos decât am fost vreodată sărutata. Mai frumos decât a fost vreodată o fată sărutată. M-a sărutat de m-a ridicat pe vârfuri, de îmi fugărea inima în piept, de am început să tremur… Și atunci? Gri-ul asta de nimeni se colora, era chiar ca o pată de acuarelă. Eroul meu m-a salvat în clipa aceea din nimicul unor nimeni din care nu credeam sa fiu salvată.
    Ne-am sărutat fără să-l privesc, fără să mă vadă nimeni din Tonitza, el zâmbea tot timpul și mă privea parca de sus cumva, deși, eram amân doi, parcă, pe același pământ. Eram în palma lui, în palma lui zmângălită de pixuri și acuarele, iar eu știam și îmi plăcea. Îmi plăcea să aparțin cuiva, unui om, măcar un om. Unui nimeni ce era mai mult decât un nimeni. Era un nimeni din neant.
    Numărasem minutele cât mă va ține, și cât voi putea să îi rezist acestei culori de care eram atrasă. Nebunește. Era… Parcă oglinda mea. Era el curajul pe care nu l-am avut atunci și-l am acum. Eram amândoi puri fără decepții. Atunci…
    Uneori am fost prea oarba, sau n-am avut curaj să-mi deschid ochii pentru vreun nimeni…

  • Beniamin,  Dor,  Poveşti

    Dor 2

    Partea 1 | Partea 2

    Cum aș putea descrie dorul încă o dată? Cum l-aș putea descrie atunci când știu că tot ceea ce simt, ce văd, ce cuprind este efemer… Dorul este descris în mii de cuvinte, nu îți este dor când spui că-ți este dor. Nu-ți este dor când începi o nouă viață. Nu îți este dor când inima ta este de piatră… Când ești oarbă… Când ești surdă… Când ești mută…
    Mi-e dor de somn. Acolo unde buricul degetului meu se plimba pe tot trupul tău curat. Mă sacrific urmărindu-te. Cum dormi, cum te trezești, cum respiri… Cum iubești, cum speri… Cum îți este dor.
    Mi-e dor de dorul tău, acel dor de câteva minute, să-mi auzi glasul, să vezi un semn. Mi-e dor de puținele momente fără de dor. Dorul, o ura puternica pe un prezent scârbos. Dorul meu pe care tu nu ai să-l știi… Mi-e dor să nu mai fiu nimeni din neant, dar poate mi-e mie dor să cred. M-am lăsat cândva călcat în picioare și o făceam pentru că-mi era dor de asta, dar tu m-ai învățat să nu mai fac asta. Mi-e dor să mă înveți să trăiesc… Mi-e dor să fiu motivat să te mai caut. Mi-e dor de frumusețea aia pură pe care n-o mai văd… Mi-e dor să-ți spun că-mi este dor când nici un minut nu este între noi. Noi, dorul de noi și de ceea ce am putut fi noi doi. Mi-e dor de tot ceea ce credeam că-ți puteam oferi. Mai mult decât orice, o viață fără de dor îți ofeream.
    Cum e dorul atunci când te pui în pat, înainte de somn, înainte să închizi ochii? Cum e dorul când vrei să-l simți lângă tine atunci în pat și nu ai decât o perna? Cum e dorul când nu te mai privește… Cum e dorul acum când ai curaj să faci atâtea? Cum e dorul când nu mai ai dor… Mie nu îmi este dor?
    Dorul e ca atunci când te pui în pat, privești cerul pe fereastră și încerci să cuprinzi un vid în brațe, dorul este acel sentiment de poftă de care, de multe ori, te abții să-l mai ai…
    Mi-e dor să fiu indiferent. Mi-e dor să mai învăț ceva de la tine așa cum m-ai învățat mereu… Mi-e dor să mai am timp să mai găsesc o jumătate…

  • Beniamin,  Poveşti

    Nimeni din neant (4)

    Partea 1 | Partea 2 | Partea 3

    De fiecare dată doare la fel sau poate mai mult. Așa e lumea făcută… Trebuie să suferi pentru fericire. Nu-i ușor, însă îmi place să cred că după toate câte au fost va veni și o rază călăuzitoare, una ca să mă scoată din hărmălaia asta sentimentală.
    Visam de multe ori la o poveste deosebită. O poveste din care niciun nimeni să nu mă trezească. Niciun Nimeni. O poveste pe care Andrei o știa nativ. Mă făcea să mă simt prea simplă în lumea asta de nimeni. Și eram simplă iar Andrei atunci a fost omul meu. Omul frumos cum am devenit eu mai apoi. Omul pentru care realitatea noastră nu exista dacă nu aveam ceas la mână. Omul care m-a făcut să mă cunosc și să mă recunosc. Omul care m-a avut în mâna lui îndată ce am îngenuncheat în curtea școlii atunci când am cedat să mă mai zbat.
    Învățam în Tonitza, un liceu de nimeni școliți să devină artiști. Era cu o săptămână înainte de ateliere, spre sfârșitul anului iar atenția mea nu era spre vreun nimeni sau alt nimeni ci doar spre școală, casă, părinți, Maria și toți nimenii din jurul meu. Un jur din care Andrei nu exista până în ziua aceea.
    Eu o aveam dirigintă pe doamna Chiru. Profesoara de chimie. El o avea pe doamna Cojan. Profesoara de Biologie. Ce paralelism în materii. E ca o ironie dacă mă gândesc bine. Contextul este exact ca-n glumele alea pe care le fac toți nimenii să agațe vreo altă nimeni. Exista chimie între noi?
    Andrei… Andrei era un pictor bun. Era la pictura. Și el, cu atingerile lui, cu privirile pe care mi le arunca prin curte reușea să îmi picteze lumea de nimeni. Îmi contura spațiul să nu mai scap și apoi îmi arunca, după stare, câte o culoare. Roșu atunci când le-am cunoscut. Galben când îl priveam în curte, negru când nu era prin preajma… Alb când mă atingea. Extremele astea de non-culoare în care mă arunca uneori.
    Așteptam nerăbdătoare orele de chimie să mai pot visa la câte un moment cu el, cum a fost atunci când am placat acasă după ce l-am cunoscut. M-a așteptat la poarta din fața liceului. Rezemat de poartă, privindu-mă de jos zâmbind cu gura închisă și ochii mici. Parcă aștepta să fie impresionat. De mine, de emoțiile mele sau de ceea ce urma să se întâmple.
    M-a privit până în momentul în care am ajuns în fața lui…
    – Andrei…
    – Știu cine ești, toată școala știe…
    – Nu știe nimeni nimic…
    – Nimeni…
    – Nimeni!
    Nimeni și acest nimeni din neant s-a găsit să pună punctul acolo unde nu a mai fost pus un punct, să mă facă să ies din zona mea de confort să fiu curioasă. Parcă din lumea asta incoloră el era urma de culoare care, colac peste pupăză, mai și radia ca un sfânt. Știi, unii oameni radiază atât de frumos încât în jurul lor exista, parcă, o aură de sfânt. Unii oameni sunt atât de frumoși încât felul în care radiază eclipsează orice altceva. Au o frumusețe de care greu te desprinzi. O frumusețe ca o lumina caldă, puternică, superbă, copleșitoare. O frumusețe ce se vede dincolo de crusta unei înfățișări, dincolo de chip, dincolo de farduri sau ruj. Unii oameni sunt atât de frumoși și atât de greu e să ajungi la ei indiferent de ce ai face. Alți oameni sunt atât de frumoși încât se eclipsează unii pe alții și orbesc…

    Va Urma!

  • Beniamin,  Poveşti

    Nimeni din neant (3)

    Partea 1 | Partea 2

    Apropiat de mine mă privea în timp ce își plimba vârful degetelor pe mână și pe umeri. Eram sedusă de acest nimeni din neant pe care am decis să îl ascult și nu doar să-l aud. Era mereu acolo și nu îl vedem. Unde îmi era gândul?
    Eram prinși amândoi în vraja unui mister. Cât de mister? Mister pentru cine? El era mai experimentat decât mine. Andrei era genul ăla de băiat despre care ai știi întotdeauna că umbla cu câte una. El cunoștea sărutul, cunoștea atingerea, privirea…
    Ne-am apropiat mai mult respirând încet spre deloc. Înghițind în sec, ne atinseserăm buzele tremurând. Eu tremuram, el chicotea privind în jos. Voiam să îl sărut. Să știu și eu că am ieșit din monotonia unor nimeni din neant. Îl plăceam, el știa și îmi arăta cam cum era să fi plăcuta de un nimeni dar nu și de oricine.
    Tatăl meu era, pe vremea aceea, lichidator dintr-un fost avocat, general, mason sau orice ținea de sistemul juridic. Mama, în schimb, era doar o simpla avocată, devenita din fostă angajată SRI. Nu puteam să spun o vorbă. Trebuia să învăț și să fiu exemplu pentru toți nimenii ce veneau în vizită, sau toți nimenii ce urmau să apară în viața mea.
    M-am ascuns mult în dormitorul meu plângând. Citind. Urând. Sperând. Toate astea până a apărut acest nimeni și nimenii ce urmau după el. Acești nimeni din neant care te lasă cu ochii în soare fix din clipa în care te deschizi.
    Odată, când m-a luat tata de la școală, îi povestisem de Andrei. Zmeul meu, eroul ce m-a salvat din smoala de nimeni. Într-un moment în care am crezut ca va fi pe placul lui, tata, mi-a oferit o întrebare și o afirmație după care nu mi-a mai vorbit șase luni. Atât cât a fost Andrei în viața mea.
    – Ăsta e ?
    – Da tată, o să-l ducem acasă. Stă lângă biroul tău…
    – Mhm… Măcar ăsta-i om!
    Om! Un om! A fost un om, a fost până m-a descusut… Moral… Fizic… Spiritual…
    Până să-mi apropii buzele de ale lui fuseserăm treziți de Maria care ne grăbea spre ore. Când am fugit m-a ținut de mână până ne-am desprins de degetele arătătoare. Aveam ora de Antreprenorială iar gândul meu era la parfumul lui îmbinat cu detergent. Blugii rupți în genunchi, tricoul pătat, părul vâlvoi și bătăile inimilor noastre. Era un moment care cerea o șoaptă. O șoaptă să mi-o pot aminti atunci când ajungeam acasă. O șoaptă de care să mă leg când nu simțeam nimic. Dar nu. În schimb îl asociam cu toți nimenii din jurul meu…
    Priveam prin clasă și mă uitam care mai seamăna cu el, ce trăsături au unii ce se apropiau de ale lui.
    Îmi amintesc cum “de fiecare dată când deschideam ochii mă simțeam neputincioasă. În fiecare zi parcă o luam de la capăt cu tot. Uneori nu mă mai înțelegeam nici eu. Nu mai știam ce era bine sau rău, însă știam că el nu mai era ca la început… Așa a fost când a aflat că m-a putut stăpâni.
    Îmi doream, să încerc măcar, să-mi tipăresc în minte ideea că totul o să fie bine și că a fost doar o impresie de ceva rău, dar nu am putut. Știi de ce nu am putut? Că viața este întotdeauna așa. Dură! Sperăm mere să apară un prinț frumos pe un cal alb să vină să ne salveze din neantul plin de nimeni. În schimb, mereu, apare o frumusețe în spatele măștii căreia se ascunde un nimeni. Mai nimeni decât nimeni.
    Aveam dreptate când spuneam că nu e bine, aveam și atunci când spuneam că mi-e urât să stau singură, ba chiar și-atunci când spuneam că părul mi-e ciufulit sau hainele nașpa . Mereu aveam dreptate, sunt zodia care spune asta. Mereu am dreptate! Își va da seama că aveam dreptate atunci când mă uitam la el, cu ochii în lacrimi și îi spuneam că trebuie să facă ceva, chiar și atunci când îi spuneam că s-a schimbat, atunci când îi spuneam că-mi face rau fumul de țigară, când spuneam că nu mă mai simt iubită. Aveam dreptate și atunci când îi ceream atenția pe care o meritam , când îi cerșeam cuvinte dulci și mângâieri exact ca în momentul în care a decis să nu mai fie nimeni și chiar și-atunci când îi aminteam de greșelile pe care le-a făcut. Știu că adevărul doare, însă mai bine un adevăr dureros care te trezește la realitate, decât o minciună bună care te conduce la sfârșit. Știu că e dureros. Doare de fiecare dată. De fiecare dată doare la fel sau poate mai mult. Așa e lumea făcută… Trebuie să suferi pentru fericire. Nu-i ușor, însă îmi place să cred că după toate câte au fost va veni și o rază călăuzitoare, una ca să mă scoată din hărmălaia asta sentimentală.” (1)

    Va Urma!

    (1)Elena Condurachi(text)