• Jojo,  Poveşti

    Eu nu cred în poveşti ( 3 )

    | Partea 1 | Partea 2 |

    Culori stridente, sunete asurzitoare, lumini puternice, strigăte necontrolate. Le auzeam pe toate ca printr-un receptor stricat. Îmi simţeam faţa rece, îngheţată. Puteam să jur că sunt în braţele cuiva. Mă chinuiam atât de tare să imi deschid pleoapele, să văd unde sunt, dar în zadar. Respiraţia îi căpăta un ritm din ce în ce mai alert. Puteam să jur că-i tata. Sângele îmi formase un labirint pe faţă şi îmi îngheţase pleoapele. Lacrimile curgeau şiroaie de pe obrazul lui şi sfârşeau pe buzele mele zdrobite şi pline de sânge. Un şoc puternic mă lovea constant pe piept şi mă ardea.
    Mă doare, deci trăiesc ! Durerea era insuportabilă şi sfâşia fiecare bucăţică din mine. E ca şi atunci când simţi cum te dor obrajii de plâns, iar tu lovesti tare peretele şi plângi mai rau! E ca atunci cand mâinile îţi sunt reci şi neprimitoare şi îţi e frică şi de propria persoană. E dureros.
    Sute de minute au trecut pe lângă mine ca într-o tornadă, una amestecată cu fragmente de pe tot parcursul vieţii mele. Cronos îşi bate joc de mine? Mă simţeam atât de slăbită, deloc în stare să-mi pot mişca trupul. Simţeam strânsoarea mâinilor noastre. Simţeam căldura din palma mamei.
    Am deschis inconştient pleoapele. Eram uimită de tot ce se întâmplase. Aseară nu am ajuns acasă. Mi-am muşcat limba cu perversitate ca să nu îi pun niciuna dintre întrebările care-mi năvăleau în minte. Raţiunea era probabil întunecată de oboseală, dar speram că, dacă amânam discuţia, mai puteam petrece câteva ore împreună cu ea.
    M-a sărutat pe frunte, iar eu m-am afundat într-un somn adânc. Somn? Sau nu. Orizonturi noi, orizonturi albe..
    Am dormit exagerat de mult, nu prea ştiam dacă sunt vie sau nu, dacă visez sau dacă cineva se joacă drăgălaş cu mintea mea. Corpul era înţepenit, de parcă nu m-aş fi mişcat în tot acest timp. Mintea îmi era înceţoşată; vise ciudate, colorate chiar! Vise şi coşmaruri se învârteau în capul meu. Erau atât de vii! Unele oribile, altele minunate amestecate într-o învălmaşeală stranie. Nerăbdarea acută şi teama făceau parte deopotrivă în visul acela frustrant în care picioarele nu ţi se mişcau îndeajuns de repede. M-am luptat cu coşmarul ăsta îngrozitor în timp ce se apropia dimineaţa. Simţeam asta. Nu-mi puteam aminti ce zi a săptămânii era. Am inspirat adânc întrebâdu-mă cum să fac faţă unei alte zi.
    Am dechis ochii parcă după mult timp. Mă simţeam ca un prunc în braţele mamei, prima dată când ia contact cu lumea. Şi lumea-i curioasă şi face gălăgie.
    Mi-a luat câteva secunde să mă dezmeticesc. Mama plângea, dar încerca să-mi schiţeze un zâmbet, iar în celălalt colţ erau doi tineri. Nu-i cunosteam…
    – Hei Jojo, sunt Ştefan. Ştiu că-i penibil, dar noi suntem cei răspunzători pentru tot ce s-a întâmplat. Mi-a întins un buchet de crizanteme. Mai erau vreo 7-8 prin salonul de spital. Îmi pare atât de rău…

  • Jojo,  Postări neinteresante,  Poveşti

    Eu nu cred în poveşti. ( 2 )

    Partea 1

    *(Ultimul) Suflu de viaţă

    Ora două m-a surpins tremurând pe scaunul din faţa cancelariei. S-a sunat de mai bine de zece minute şi ronţăiam în draci o bomboană de cireşe. Cică cireşe. Ce de rahaturi. Cum adică cireşe într-o bomboană? Trebuia să se numească chimicală, nu bomboană. Nu ştiu cum şi de unde a apărut, dar un tip înalt şi sobru stătea în faţa mea. Dacă nu i-aş fi văzut catalogul în mâna dreaptă aş fi putut jura că e un puşti de prin a 12 a.
    – Ai un pix?
    – Am un stilou.
    – Mi-l dai şi mie?
    – Mhm, dar îl vreau înapoi.
    – Bine, bine. Ce clasă eşti?
    – A noua
    – Nu prea te-am văzut prin şcoală.
    – M-am tuns şi deaia.
    – Ce glumeaţă eşti!
    – Aşa ziceam şi eu.
    A plecat frecând capacul stiloului meu roz de la magazinul din cartier, magazinul lu’ tanti Tamara. Nu ştiu cum s-a făcut, dar scrie grozav, de aia am ţinut atât de mult să îi reamintesc faptul că îl vreau înapoi. Profu’ a început să fredoneze o melodie de la Roxette. S-a întors zâmbind:
    – Imi aduci aminte de Roxette. Poate că e de la păr.
    Am dat aiurea din cap, iar el s-a dus spre scări.
    Nici nu s-a sunat bine de ieşire că Midotto a coborât scările sărind:
    – Bunăăă!
    – Hei!
    – A, e clar. Nu ţi-ai revenit.
    Nu am ascultat mormăielile ei despre comportamentul meu actual, ci mă întrebam unde umlbă idiotul acela cu stiloul meu.
    – Mă duc până la baie, stai şi tu 2 minute aici!
    A început să facă piruete stângace prin faţa cancelariei, în jurul stâlpilor de susţinere.
    – Ţi-ai ratat cariera, M!
    – Javră!
    Am zâmbit superior în timp ce ea işi continua exerciţiile de eleganţă.
    Au trecut aproximativ douăzeci şi trei de minute de când am auzit soneria de intrare. Doamne! Cum am putut să îi dau stiloul meu preferat?
    – Ce credeai? Că am plecat cu el?
    – Nu.
    Plescăia ca un porc chipsuri Lays. Mi-a trântit stiloul pe bancă.
    – Nu e cine ştie ce!
    „Du-te în pădure„ am scrâşnit din dinţi.
    Am băgat capul în pământ cu gând să număr toate punctele albe de pe granit. L-am auzit cântând pe Ştefan. A, da! El e Ştefan. Este clasa a12 a C, e fotograf şi atât.
    – Buna Jojo! Râzi!
    – Uite acu’!
    A coborât şi ultimul set de scări uitând de mine imediat cum a terminat de salutat. M-am uitat la ceas şi am relizat că ziua mea de muncă patriotică se terminase, ura! Acum rămând doar eu şi ce a mai rămas din mine, acum mă întorc spre tristeţe.
    Azi am fost extrem de agitată, deşi am stat degeaba. Mi-am amintit de o mare parte din viaţă. Mă simt ciudat într-un fel. Simt că încep să îmi revin. Sau revenirea asta duce spre ceva mai rău? Am scuturat din cap şi mi-am strâns lucrurile.
    In ciuda eforturilor mele vizibile, nu am reuşit nici de data aceasta. Am rămas singură, doar cu sunetul răsunător al bocancilor pe coridoarele întunecate, eu şi gândurile mele atât de îndepărtate. Şcoala părea să îmi dea bătăi de cap, să mă scoată din sărite. Simţeam doar răceala zidurilor ce tânjeau după primăvară, răceală care-mi atingea până şi sufletul. Era aproape. Dacă stau bine să ma gândesc eram in ultimele zile de iarnă propriu-zise, dar cu toţii ştim că primăvara se lasă de cele mai multe ori aşteptată. Mama spera să mă îndrept odată cu schimbarea anotimpului. O cunosc pe mama, puteam să o citesc printr-o simplă privire. Nu mai vorbeam, mă izolasem complet de lumea reală in citit sau in Internet pentru zilele când imi doream puţină destindere.. Mă bucură intr-un fel gândul că nu mai creez probleme numănui, nu ştiam că poate fi atât de plăcut. Am devenit ceva ce detestam înainte.
    Tot drumul spre casă mi-am omorât nervii pe un breloc murdar, eram agitată, simţeam un fel de bătaie in piept aşa cum simţi că iţi bate inima, lucruri omeneşti uitate de mult de mine. Ha, am început să râd aşa ca nebuna.
    „Parcă aş avea nevoie de tine. Mda, poţi să treci în starea de mai acum ceva ore că ma sâcâi.”
    Aşteptam să ajung acasă să mă lăfăi în pacea aia divină, căci toată treaba asta cu frigul si bătaia inimii m-a cam speriat. E puţin ciudat să ai asemenea tresăriri când nu ţi le doreşti sau când, probabil nu le-ai mai simţit de mult din cauza unor ambiţii de a te izola în întuneric. Acum mă tot gândesc cât de fericit e cuplul din faţa mea, cât de fericită e fata asta. Nu vreau să sune ca vreun soi de admiraţie din partea mea la această fată modestă în toate. Uneori încep să râd când văd tot felul de tărăncuţe dându-şi aere de Bucureşti prin acest mic orăsel de provincie. Individa pare destul de mare ca şi ani, dar nu sunt convinsă pentru că mă induce în eroare vocabularul ei de redusă mintal. Ah, ce porcarie. M-am enervat cumplit când am observat că se ţinea de mână cu tipul vesel de prin liceu. Ce jenant, Ştefan! Scapă de ea! Am încercat să îi depăşesc şi să imi văd de drum, însă iubirea lor aşa-i de mare că nu ai loc să treci pe trotuar. Am luat-o pe şosea. Mă simt liberă, la dracu!
    Ceva străin îmi curgea prin vene. Adrenalina, mi-am dat seama, de mult timp absentă din mine, care-mi făcea pulsul să bată mai tare. Era ciudat de unde dracu’ adrenalină dacă nu-mi era deloc frică?
    Nu vedeam niciun motiv să îmi fie teamă. Nu-mi puteam închipui niciun lucru de care îmi mai putea fi frica, cel puţin nu fizic. Am început să când o melodie de la Blink 182 şi să râd isteric, însă era doar o reacţie adversă a depresiei mele.
    – E drogată!
    – Ce e păpuşă, iţi e poftă de scanc? Te asigur că nu sunt drogată, doar mă distrez.
    Este unul dintre puţinele avantaje pe care le ai atunci când pierzi TOTUL. Eşti liber să faci ce vrei atâta timp cât nu mai ai pe nimeni care să sufere lângă tine şi pentru faptele tale. Eram în mijlocul străzii când o maşina se apropie în viteză. Ştefan se intoarce nervos:
    – Ai innebunit? Vrei să te sinucizi ?
    – Nu, nu vreau asta. Tonul meu era defensiv, dar era adevarat ceea ce spusesem. Chiar şi acum când moartea ar fi fost o uşurare indiscutabilă, nu am luat-o in calcul. Cu siguranţa nu era ca şi cum mi-aş fi pus o lama la încheietură. Şi cu toate astea, înca mai respiram.
    M-am căutat disperată prin buzunare după o batistă, plangeam. Doamne, trăiesc. Penibilul moment de mai devreme a încetat, căci m-am mustrat singură pentru nenorocirea asta. Maine va fi la fel. M, noapte bună!

    Va urma!

  • Jojo,  Postări neinteresante,  Poveşti

    Eu nu cred în poveşti. ( 1 )

    Sfârşit sau început,deznodământ sau expoziţiune

    – Şti şi tu că toată lumea mă judecă pentru libertatea pe care ţi-o ofer.Nu apreciezi. Probabil ăsta era sfârşitul fiecărei discuţii cu mama. Ştiu că nu am fost cea mai bună fiica. Sunt sigură că am făcut-o să îşi piardă un sfert din viaţă făcându-şi griji pentru mine, dar asta sunt eu. Imi pare rău că nu am avut niciodată puterea să îi spun în faţă că regret. Niciodată. Pentru mine nu a existat nicio zi normală, niciuna. Pentru mine fiecare secunda însemna distracţie. E aşa ciudat cum putea să mă iubească pe atunci.
    Cred că totul a început cu ieşitul noaptea prin oraş. Pretenţiile mele creşteau in fiecare secunda, la fel şi curiozitatea de a experimenta lucruri noi, de a mă pune in pericol, deşi nu realizam pe moment. Imi aduc aminte cât de uşor acceptam să fiu dusă acasă cu ştiu eu ce maşina atunci când mama era în pragul disperării, căci trecuse şi ora de somn şi odrasla descoperea America. Dar câteva seri mi-au ajuns. Şi nu s-a întâmplat nimic aiurea, ca în genul ăla de povestiri mondene cu tinere agresate. Nu, doar distracţie. Asta ar putea fi povestea orcărui tânăr, până în punctul ăsta.
    Am cedat. Cădeam aşa, in întuneric. Eram ca în vid. Recunosc, mi-a fost foarte greu să trăiesc zilele alea. Ieşirile in oraş continuau, lucrurile păreau să fie ca inainte, dar eu eram goală pe dinăuntru. Eram lipsită de orice sentiment, de orice trăire. Ma transformam. E ca si cum ai spune ca o frunză, aşa de mică si fragilă, se poate antropomorfoza. Adică se poate transforma intr-un om aşa crud, fără trăiri. Pentru că inocenţa mea se pierdea cu fiecare secundă.
    Până acum o săptămână, viaţa mea era ok, destul de. Cred că acesta este termenul potrivit. Nu, nu am spus că am avut o viaţă împlinită pentru că nu cred in aşa ceva. Pur şi simplu. Dacă m-ai întreba despre viaţa mea ţi-aş fi spus că nu am iubit niciodată şi că îmi doresc nu ştiu ce urâtanie de câine. Dacă acum o săptămână singura mea măcinare era cu ce sa mă îmbrac în ziua respectivă, astăzi mă găseşti aproape dezbrăcată. M-am pierdut in deşertul goliciunii mele. M-am pierdut crezând că va fi cineva acolo să mă scoată la lumină, ca din visele celebre cu tunelul şi cu lumina din capăt. Am lăsat optimismul pentru altă dată şi m-am decis. Imi voi scufunda capul în apă şi voi încerca să nu respir, aşteptându-mi salvarea. Izolare, aşa se numeşte.

    Va urma!