• Beniamin,  Iubirile mele,  Postări neinteresante

    O (III)

    Nu înțeleg ce ai… Te rog, lasă-mă! Lăsă-mă-n pace, nu te mai folosi de imaginea altcuiva sau de prietenii mei. S-a terminat. Gata!
    A fost frumos cât a fost, pe bune, a fost. Erai de vis și eram amândoi. Te rog, eu, frumos, mă enervezi. Gata! “Ma frend”, ți-am spus că nu voiam să o pierd pe Ioana ca prietenă, m-a ajutat mult și chiar nu merita ce s-a întâmplat, chiar așa prost ai fost de i-ai spus tot? Măcar atât dacă făceai pentru mine, măcar atât. Să nu îi spui…
    Ai devenit un zero, să știi, cu toate dramele astea. Încetează “pretenaș” să mai scrii că nu impresionezi pe nimeni. Da?
    Ți-am spus de atunci, a fost așa , sex friends, dar doar atât. Înțelege! Și nu-mi arunca vorbele înapoi. Știu că ți-am spus multe lucruri, că ești oglinda mea, că mă faci fericită. Erau așa, de moment, poate de faptul că era și Ioana. Ioana, mă faci să râd. Dacă mă iubeai atât de mult, de ce dracu ai mai stat cu ea? De ce i-ai spus tot? Pentru ce? Să fii tu cocoș? Eih uite că nu ți-a mers. A avut dreptate Ionatan, ești după cum bate vântul. Ești pervers și îți vezi doar interesul. Te rog, gata!
    Dramele astea să le faci cu cine vrei tu. Te rog să nu scrii povestea noastră așa cum vrei tu să pară că nu a fost așa niciodată. Nu vreau să mai aud de tine, prostește pe cine vrei… Încetează cu fazele tale de pe WhatsApp, nu mă mai suna nici de revelion, nici de nicio ocazie. Sunt cu cineva, sunt fericită și nu am nevoie să mă freci tu la cap. O voiai pe Ioana, ia și spală-te pe cap cu ea. V-ați bătut joc, amândoi, de mine. Nu, bai nene, nu. Termină cu textele astea de vrăjit, serios. A trecut un an, gata!
    Știu, a fost intens, eram singură, voiam să mă simt dorită, ce vrei mai mult de la mine? Ți-am spus ce era de spus.
    Îmi pare rău de ceea ce am făcut, îmi pare rău că am dat apă la moară cu treaba asta, serios, adică, a fost frumos, a fost, dar gata! Știi… Lasă-mă-n pace, nu te cauta Ioana? Sau ți-ai bătut joc de ea cum ți-ai bătut joc și de mine?
    Nu puteai să te abții, mă nene, că ești prost, nu puteai să te abții să nu se afle. Mă terorizai cu telefoanele cât ai fost în Londra. Mă terorizai!
    Nu te-am iubit, încetează să mai crezi asta, dacă te iubeam eram cu tine acum, dacă te iubeam poate făceam ceva mai mult decât ce s-a întâmplat între noi… Ți-am spus să nu te îndrăgostești “ma frend”… Degeaba mă urmărești cu nopțile, acum nu ai unde să mă mai găsești. A, și să nu uit, nu te mai folosi de prietenele mele mai ales de Diana că nu vreau să stam de vorba. Chiar nu vreau. Marș! Dacă ai așa curaj sună-mă și spune-mi la telefon, nu trebuie să ne întâlnim neapărat. Nu! Sunt bine așa, mers!. Nu mă interesează să aud nimic despre tine, că te sinucizi, că scrii cine știe ce căcaturi pe net. Scrie-i Ioanei, gagică-ti Trezește la realitate și nu mai dramatiza atât, “pretenaș”…
    A fost frumos, da, unele momente au fost. Atunci tensiunea mă făcea să mă întorc, uneori eram și geloasă dar, ti-am zis, deja începea Ioana să bănuiască și eu nu voiam asta. Tu te dădeai de gol ca prostu’…
    Eram așa, vrăjită de momentele alea. Poate din cauza ieșirilor noastre dese, că te vedeam mereu, și glumeai mereu. Ioana nici măcar nu știa cum să râdă sau să înțeleagă glumele tale. Era… O chestie de moment. Iubesc pe altcineva, hai “marș”!
    Atunci la Mec ne-am întâlnit că îmi era milă de tine că te tot rugai, că vrei să mă vezi, că pula mea…
    Uite cum stă treaba “ma frend”. Ce a fost între noi doi o să rămână în trecut. Nu m-a pus Ioana să fac nimic, ți-am zis că nu vreau să o pierd și ai făcut exact opusul. I-ai recunoscut. Ionatan avea multe lucruri de la tine, gesturile, cuvintele, da… Era așa, un pic ciudat, dar omul ăsta nu merita, atunci, să îmi bat joc de el, cum făceai tu cu Ioana. Eram fericită cu el, și tu trebuia să mă lași în pace.
    Am spus multe cât timp am petrecut împreună, dar gata… Gata! Nu te-am iubit și nu vreau să te mai văd niciodată. Niciodată!

  • Beniamin,  Iubirile mele,  Postări neinteresante

    (O)dată-ul de cândva

    Când mă gândesc la neantul ăsta din care plutesc, despre care, mai nou, am început să scriu, mă ia un fior. Un fior de goliciune, de vid și de nimic. Un fior al unor amintiri vii, fugărind pe șira spinării, făcându-mă să tremur, aprope de ingenuchiere, aproape de umilință. Aproape, foarte aproape de un nimic dar nu mai aproape de tine și de atingerea ta. Făcându-mă să tremur ca și tine…
    Trăiesc din niște povești triste din care decepțiile mele mă umilesc iar eu suspin după ceva ce, poate, nu a existat niciodată…
    Am apărut ca un nimeni din neant înfometat de săruturile unor ființe ce nu se lasă citite, privite, iubite, adorate sau dorite, înfometat să aud cuvintele pe care eu le-aș spune, însetat de fiori… Fiorul acela pe care l-am avut când te-am cunoscut, când m-ai cuprins în palmele tale…
    Ce alt nimeni din neant te mai așteaptă? Cine te citește mai bine? Rândurile cui le mai aștepți?
    Încep să putrezesc. Încep să fiu putred și să mor. Neputincios… Te rog… De ce nu mă asculți? De ce nu mai auzi? Vino și salvează-mă de realitatea asta uscată fără tine. Gândul meu curat. Ingerul meu naiv. Biblia careia mă rog. Unde ești să îmi citești cuvintele, ca nu mai rezist îți jur? Îți jur, omul meu frumos, omul meu superb…
    Strivește-mă în nimicul ăsta gol, să mă risipesc de tot decât să nu mai pot închide ochii. Și daca i-aș închide m-aș dezlega de apăsarea asta grea.
    Putrezesc, îți jur, putrezesc de tot privindu-te cum radiezi, cum lupți singură fără să te înțeleagă nimeni. Putrezesc omul meu, și iti jur ca nu mai pot, Dimnezeul meu pur, îți jur că nu mai pot. Ori uit de mine ori uiți de mine, dar știu că n-ai să uiți cât te am iubit, bucata mea de realitate, n-ai să uiți după, că nimeni nu te va vedea așa cum te vadeam eu, și nimeni nu o să mai scrie, nimeni nu te va privi. Ai să mă cauți când boala asta te va apăsa și pe tine. Ai să cauți un nimeni din neant. Ai să cauți că n-ai să uiți deloc oricât de mult ai minți.
    Până să mă știi, cine te asculta? Pe cine adorai? Pe cine priveai? Pe cine rugai să rămână? M-am săturat de boala asta grea și nopțile astea nedormite… Nu mai e mult și poate am să mă odihnesc. Nu mai e mult și n-am să îți mai scriu…
    Nu știu ce se întâmplă cu mine atunci când mă gândesc la… Noi. Atunci când aud numele tau. Zâmbesc tâmp și-mi amintesc… Ce a fost nimicul dintre noi, stratul de piele sub unde te-ai băgat. Nu îmi știi cuvintele, nu știi ce scriu și nici nu știi cât te aștept. Nu știi cât am tânjit pentru iubirea aia „intensă” cum ai numit-o tu. Aia în care te simți dorit din toată inima. Sau știi dar trăiești în carapacea ăia impenetrabilă făcută de bolile astea din jurul tău.
    Nu mai am nicio iubire, nu mai am și n-am cu cine să te înlocuiesc. Nu am cum să înlocuiasc privirea ta, parul tău des, părul tău brunet. Nu are cine sa îmi mângâie chipul precum făceai cândva…
    Dar lasă, fii tu (O)dată-ul meu pentru care mai scriu, (o)dată-ul de cândva, când mai puteam să iubesc, puterea mea de a alege, curajul meu să accept că am trăit cu amintirea vie a ceea ce a fost între noi dându-te deoparte… Amintirea vie din ce a fost între noi… Iată, azi e un an, omul meu frumos, mai sunt încă 6 și te uit…

  • Beniamin,  Gânduri,  Iubirile mele,  Perspectivă feminină

    0 (II)

    Capitolul 1 City Grill Primăverii

    Mă nene, nu știu cum ai apărut. Erai așa, ca o lipitoare. Măi Botezatu’ cu bură, așa cum spunea Diana. Erai tare amuzant. Ce vrei? Să-ți spun ca mi-ai atras atenția de atunci de la City Grill? Când ai venit așa, pompos, cu parfumul tău de ne-ai înecat pe toate trei… Stai liniștit în banca ta. Atunci ai fost așa ca un amărât care credea că l-a prins pe Dumnezeu de picior. Dacă mă gândesc bine îmi aduceai aminte de Alex. “Ma frend.” Erai un fel de Alex. Oricum în ziua aia orice făceai tu era egal cu zero dar îmi plăcea un pic, așa, cum mă provocai. Aveai cuvintele la tine. Ca orice escroc sentimental. Eu nu pot să îmi dau seama cum am ajuns unde am ajuns noi doi. Tu… Eu… Ești, ești, ești… Aoleo, nu te mai suport!
    Tu ai apărut, așa, de nicăieri și te durea în cur de tot și mai ales de ea. Femeia de care, vezi Doamne, îți plăcea și voiai să fi cu ea. Ioana. Eu te-am văzut și știam cum ești. Uneori nu eram sigură. Oricum nu prea ți-am dat importanță, erai, nu știu cum să-ți spun, ca un cântec pe care îl aud la radio și îmi place. Îl ascult atunci iar după uit și îmi văd de viață. Așa erai tu… Botezatu’ cu burta cum te alinta Diana, care apropo, vezi că nu te-a plăcut nici atunci și nici acum… Iar Ioana, ei bine nici pe ea n-o mai ai, și nici pe mine.
    Ne-ai intoxicat. M-ai intoxicat mai ales pe mine. Ce erau fazele alea pe tine? Ce încercai să dovedești? Se vedea de la o poștă, îți picasem cu tronc atunci la masă, și tot de la o poștă se vedea că tu și ea nu erați unul pentru celălalt. Ea se mințea singură și te mințea și pe tine, iar tu, ca prostul ai pus botul. Erai amuzant… Recunoaște, cum tu cu ea nu o să mai fiți nici noi doi nu avem și nu vom avea cum să mai fim. Ești zero… Cum i-ai recunoscut ei, mă, tu, nebunul de tine. Nu mai dramatiza atât. Te rog frumos. Nu mai face pe victima… Ia-ți o fustă…
    Tu nu ai văzut? Ea se pregătea să plece la ăla al ei în Spania și tu ca un cățeluș umblai după ea. Să știi că am râs un pic de tine, mai ales Diana. Prostule…

    Mi-ai apăsat pe butoane. Mă enervai că mă înțelegeam cu tine atât de bine… Nu știu dacă era vorba de ieșirile noastre. Eu, tu, Ioana… sau Diana…
    (Va Urma)

  • Beniamin,  Gânduri,  Iubirile mele,  Postări neinteresante,  Poveşti

    (O)mul meu frumos, (o)mul meu superb…

    Mi-aș dori uneori să am curajul tău. Să am curajul să uit și să mă desprind de niște momente care m-au copleșit. Care m-au făcut să renasc din propria nebunie și care m-au ucis din nou. Aș vrea să am curajul tău să ucid momentele care m-au extaziat, să uit clipele în care eram cu adevărat fericit lângă tine.
    „Intens”… Cuvântul tău, ca și multe altele pe care nu le uit, cuvintele care te definesc pe tine. Om frumos… Om superb… Te complimentez plângând. Te complimentez și n-ai să știi nicicând. Îngerul ce m-a salvat din neantul ăsta surdo-mut, neputincios și incolor, unde ești că nu te mai pot striga?
    Mi-e teamă că am să mor odată cu dragostea ce o am pentru tine, mi-e teamă că mor de tot, și dacă ai să uiți așa să fie… Știu unde-mi e locul, știu unde sunt așteptat. Mi-aș dori să am curajul tău…
    Am căutat nopți întregi, peste tot, numai chipuri din trecut vedeam și apoi…
    Te iubesc! Iar numărul literelor nu ar echivala viețile ca timp cât am să mai aștept o jumătate ca tine. Omul meu frumos, omul meu superb… Nu aș avea timp destul în viața asta să mă pedepsesc că te-am pierdut, nu vreau să mai am timp, dar dincolo sunt sigur că am să mă opresc din chinul ăsta groaznic, fără de gând, fără de somn, fără de iertare, îmbrățișare sau…
    M-am săturat să mai aștept în iadul ăsta gol, prea gol și ars de lungile dureri din greu. E timpul să mă întorc în neantul meu unde mă pot lipsi de parul tău des, de părul tău brunet… Știu că numele nu ai cum să mi-l uiți, e singurul lucru ce-ți mai poate aminti de mine. Și ție și tuturor.
    Te iubesc, și rândurile mele nu te pot aduce înapoi, oricât aș scrie, oricât aș aștepta, oricât te-aș privi, oricât te-aș căuta… Mai sunt zile în care sper. Sunt zile în care mă trezesc la realitatea asta necoaptă din care nu mă regăsesc. Mă trezesc dintr-o amorțire muribundă și mă întreb unde ești? Cum aș putea să îți spun ceva? Cum aș putea închide ceea ce simt pentru tine? Să mă prefac că nu am flururi în stomac atunci când îți aud numele, să nu mai zâmbesc nostalgic gândidu-mă la tine și la tot ce ești tu? Omul meu pur. Chipul meu din gând. Frumusețea mea oarbă și departe. Te rog trezește-te și salvează-mă și-acum. Dumnezeul meu pur.
    M-am săturat de suferința asta, de momentele pe care le număr atunci când n-am curaj să îți vorbesc. M-am săturat de oamenii strâmbi din jurul tău care te țin departe de mine. Eu te făceam fericită, adu-ți aminte. Eram oglinda ta. Tu pe mine mă adorai. Pe mine mă priveai… Așa cum te priveam eu dimineața devreme sau sub duș. Alină-mi suferința asta cu mângâierea ta, salvează-mă până nu mă duc…
    Pentru tine scriu acum, la ore în care niciunul din noi nu dormim… Oare tu știi? Oare simți când te strig printre miile de șoapte irosite? Îți spune cineva măcar că te aștept, că somnul meu nu mai e somn decât cu tine în brațe? Dacă ai știi… Dacă ai știi.
    În dimineți pe care le doresc dormind să te visez adorm în chinuri dure. Adorm târziu în suferința asta bleagă peste care nu mai pot să trec. Ma zbat, omul meu frumos, mă zbat, omul meu superb!
    Cât de scumpă este atenția ta, minutul acela când îți spun că te iubesc. Cât de scump este îți pot asculta, o clipă, glasul; ce scump este momentul în care te-aș putea privi. Splendoarea mea pură… Motivul meu să mai respir. Știu de ce nu vrei să mă mai vezi, să mă mai asculți său să-mi răspunzi… Știu de ce preferi să fii departe. Știu că lângă tine aș uita de mine, aș uita de măștile astea nenorocite, strâmbe, strâmte, mute și perverse.
    Știu că-n fața mea ești tu, a mea și inima noastră bate mult, repede și des. În fața mea nu ești nenorocirea aia ce ne-a distrus pe amândoi. În fața mea ești tu cu toată splendoarea ta simplă. Mi-e dor să mă privești, să mă copleșești cu ochii tăi îndrăgostiți, dragostea mea… Sufletul meu curat, omul meu frumos, omul meu superb…