• Gânduri,  Postări neinteresante

    (O)arbo

    Bună dimineața omul meu frumos. În cer, unde ești tu acum, lângă mine său într-o altă țară… Bună dimineața chiar dacă nu auzi. O dimineață bună este atunci când mă trezesc sperând să fiu mai bine trăind în amintirea ta…
    În unele dimineți ajung la capătul puterilor doar din așteptare. Ajung la finalul tuturor cuvintelor și nu mai pot descrie puțina amintire pe care o mai am cu tine.
    Dimineața mă sunai la șase, la șapte erai cuprinsă. La opt te priveam. Mă priveam pe mine prin tine, cum tu, cea care nu spunea cuvântul, cu mine erai guralivă.
    Te priveam și-ți admiram curajul cu care m-ai ales din sutele de nimeni din jurul tău. Era pentru prima dată când am ales să dorm în brațele tale gol. Gol de țoale, gol de măști și de cuvinte. Cu tine în brațele mele. Omul meu superb. Era prima dată când am ales să fiu gol lângă tine. Goi amândoi plutind în nicăieri. Dimineața…
    Am trăit și trăiesc în continuare o poveste. Trăiesc povestea pe care mi-am dorit-o atât de mult, atât de tare… Atât de intens. Sunt emoții pentru care nu aș găsi cuvinte să le definesc.
    De ce nu vrei să mai auzi? De ce nu vrei să mai vezi nimic? De ce nu vrei să vezi cât mă zbat? Rostul cui să-i spun că-l am că pe zi ce trece înnebunesc și uit de mine și de toate cuvintele mele. Uit de mine, cel ce te iubește mai mult decât orice, omul meu frumos.
    Nu e pedeapsă mai grea decât așteptarea asta pentru nimic, e ca și cum m-aș minți că trăiesc veșnic când știu că mâine-poimâine am să mor. Oricum mor și mort tu tot nu ai să-mi știi cuvintele. Nu ai să știi cât de departe am mers și cât trăiesc în amintirea pe care o mai am.
    Oare ești fericită? Oare cel ce este acum lângă tine te cunoște doar din simple vorbe sau priviri? Omul cui mai ești superb? Omul cui mai ești frumos? Dumnezeul cui ești tu acum? Oarbo…
    Povestea ta și a mea e una pentru care n-aș putea găsi epitete s-o descriu. Nici hiperbole
    să-ți pot explica intensitatea cu care ți-am simțit lipsa. Ție, cea care m-a salvat când pluteam în derivă…
    Trăiesc în laitmotive. Din nou, așteptând, trăind, uitând… Căutându-te…
    Unele povești sunt atât de copleșitoare, de multe ori nu vreau să le ascult. Nu mai vreau să știu povestea de fericire a altor nimeni din neant ca și mine. Nu aș vrea să știu cum o poveste poate trăi prin niște nimeni și a mea, povestea mea, nu mai poate sclipi.
    A fost o poveste frumoasă, tu știi asta, a fost dacă o asculți, dacă o citești dacă încă o trăiești. Eu trăiesc până și momentele în care nu suntem amândoi, când ești fericită singură, când te caut…
    Uite… Eu simt că tu ești neschimbată. Încă ești acel om frumos pe care l-am cunoscut cândva… În căutarea unui ceva. În căutarea imaginii tale… În căutarea unui nimeni al tău.
    Cât o să mai trăiesc în umbra ta scriind povesti, ba pentru tine, ba din perspectiva ta? Cât să mă leg de amintirea vie dintre noi doi care nu este și nu va fi în locul tău?
    Când ești sus, acolo, printre gândurile altor nimeni, cine îți umple golul pe care îl ai? Cine îți umple golul pe care-l negi mereu?
    Oamenii ca noi vor cauta mereu acel nimic perfect, acea fărâmă de liniște pe care alții o au degeaba… De aș putea să îți vorbesc Omul meu Orb…
    Ești neschimbată, ești ceea ce sper cândva să fiu, omul puternic, ambițios și nepăsător. Ești tot ce sper dincolo de cuvintele astea pe care le înșir degeaba și mizeriile din viața mea… Ești Omul superb ce îmi doresc să devin și eu cândva, ești omul frumos ce eclipsează alte frumuseți necoapte din jurul meu…
    Pluteam în neant, în derivă, în nicăieri până m-ai salvat cu frumusețea ta simplă, pură și curată… Aș vrea să fiu un om ca tine. Un om superb, un om frumos…
    Vreau să știi că am plecat. Nu cred că nu ai știi asta. Am plecat… Am plecat și știi bine de ce. Voiam amândoi! Am făcut-o în cele din urmă, dar eu, aici unde sunt, nu caut altceva decât un moment. Un moment scurt pentru care oricât aș plăti, sau oricât aș munci, nu mi l-aș permite. Este ceva fără de preț. Momentul în care te-aș putea vedea întâmplător pe stradă. Momentul în care ți-aș privi chipul… Momentul în care o să te văd cu parul prins, într-o geacă de piele și-o geantă plic. Clipa în care ți-aș admira frumusețea nemărginită cu care m-ai copleșit.
    Nu știi prin ce trec, nu vrei sa știi. Nu știi prin ce trec doar să am speranța de a te vedea întâmplător. Întâmplător adică niciodată.
    Am atâtea de oferit. Atâtea, omul meu frumos, omul meu superb, și sper doar să îți văd chipul. Mi-e dor de tine, mi-e dor să învăț să mă descopăr și să ne descoperim amândoi. Mi-e dor să învăț ceva de la tine și n-aș vrea decât sa pot conduce mizeria asta de viață alături de tine. S-o curăț și s-o definesc.
    Te rog, omul meu frumos… Icoana căreia mă închin… Sunt aici, plutesc într-un nimic, vede-mă… Salvează-mă din nou. Salvează-mă de lumea asta închisă și necoaptă, perversă și strâmbă, strâmtă și răzbunătoare. Dă-mi putere sa trec peste orice cu atingerea și privirea ta blândă, dă-mi puterea să trăiesc în continuare și să văd dincolo de orgoliul meu și al tău. Să văd dincolo de singurătatea asta care ma macină în fiecare seară. Alină-mi durerea cu vorbele tale, cu îmbrățișarea ta. Salvează-mă… Te rog…
    Încerc să îmi fac curaj să îți scriu, să te caut. Să îți spun că sunt aproape. Să îți povestesc atâtea, să îți șoptesc cuvinte pe care de multe ori nu am avut curajul să ți le spun sau vreo dată să le rostesc cuiva.
    Am ajuns până aici începând sa îmi depășesc orice condiție și doar gândul că te voi revedea mă face să merg mai departe. Doar tu îmi mai dai voință în mizeria asta de timp pe care nu mai vreau să îl consum. Îmi este greu, acum îmi este extrem de greu. Fără o alinare, fără un gând bun, fără o îmbrățișare sau să știu măcar că te voi revedea…
    Chiar dacă de multe ori sufăr atât de mult încât încetez să mai cred că există un Dumnezeu, nu adorm fără să mă rog pentru tine, pentru noi… Pentru o zi mai bună în care pot uita. Mă întreb de multe ori dacă există cineva care mă mai ascultă. Ori tu, ori El… Dați-mi un semn… Pe amândoi vă rog, Omul meu frumos… Omul meu superb… Dumnezeul meu pur.
    Mi-aș putea cumpăra un zâmbet să mă pot alina, mi-aș putea cumpăra timp să te pot privi. Ți-aș cumpăra ție orice dar nu pot cumpăra o îmbrățișare, o vorbă de a ta, un gând de bine sau cu noi doi.
    Omul meu frumos, omul meu superb. Icoana căreia mă închin. Dumnezeul meu pur. Omul meu curat. Motivul meu să merg mai departe… Motivul meu să rămân sau să dispar…
    Aș enumera atâtea epitete ce nu ar însemna nimic. Într-adevăr, acum doar cuvintele îmi țin companie și doar din ele îmi mai amintesc de câteo mare iubire… Tu nu ești marea mea iubire, nu ești nici măcar o decepție după care sufăr. Nu ești nici măcar amintirea unei idile pe ascuns… Vrei să știi ce ești tu? Tu, omul simplu, oglinda mea. Ești prima lacrimă pe care o vărs în fiecare seară înainte să adorm. Ești primul meu gând când văd pe cineva fericit… Ești primul semn într-o dimineață. Lumină, căldură… Ești prima gură de aer atunci când nu mai pot. Și nu mai pot deloc… Unde ești? Omul meu frumos… Ești primul om frumos pe care l-am privit cu adevărat, primul om frumos. Ești rugăciunea mea din fiecare seară înainte să adorm. Ești singurătatea mea și gândurile mele frumoase. Porți umbra în care se vor ascunde multe idile și puncte pe i. Ești curajul meu, ești schimbarea mea… Ești Dumnezeul meu care nu vrea să mă asculte…
    Sunt atâtea dureri pe care nu știu cum să le ascund. Neputința, distanța… Neliniștea neîmplinirii. Dureri pe care o îmbrățișare dimineața mi le poate alina. Singurătatea care mă ține departe de tine… Orele astea nenorocite pe care le mănânc pe pâine. Vreau să uit de mine știind că ești aproape…
    Până ce se lumina, stăteam goi. Unul lângă altul… Așteptând infinitul momentului nostru, așteptând lumina să dea culoare unui nou dor superb ca și tine… Până ce se lumina îți simțeam trupul gol când stăteam la spatele tău si cum fiori te luau când îți atingeam pielea. Fiori pe care eu mereu îi simt când visez cu ochii deschiși la neputința noastră… Mă înfior de dorul care mă desparte de un vis neîmplinit.
    Te priveam dimineața, te admiram in toată splendoarea ta pură, superbă, frumoasă. Icoana căreia mă închin. N-aș avea cuvinte să îți pot spune durerea asta în care mă cufund inconștient.
    Îți sărutam spatele și te cuprindeam în brațele mele. Eram surd. Eram orb… Eram mut… Eram noi. Omul meu frumos, omul meu superb… Pot doar să-mi amintesc…
    De câte ori i-ai spus cuiva ca îl iubești? De câte ori ai spus în sinea ta ca e timpul să te lași dusă cu valul? De câte ori ai ales sau ai fost aleasă? De câte ori ai iubit cu adevărat? În câte feluri poți descrie iubirea pentru cineva? În câte culori ai putea să trăiești lângă omul tău superb? N-ar exista destule nuanțe de alb și de negru să pot arăta goliciunea în care m-ai lăsat… Goliciunea pe care nimeni nu o mai umple și dacă o va face o va face cu dor, dor de tine. Omul meu superb. Te rog, te implor, ajută-mă să închei suferința asta pe care o port degeaba când știu că nu sunt eu acea culoare pe care o trăiești.
    Să știi, chiar dacă ai uitat, eu, nimeni din neant, nu am să uit… Nu am să uit nimic omul meu frumos și sper că mă va salva altă iubire de apăsarea asta nepăsătoare din care niciunul din noi nu e vinovat.
    Iată-mă, am plecat… Iată-mă, trăiesc și fac ceva. Iată-mă, dincolo de punctele pe i, dincolo de alte decepții. Iată-mă, un simplu nimic într-o lume de nimic, te caut și te aștept chiar și degeaba. Chiar și degeaba…
    Până să te știu, eram nimeni… Un nimeni din neant care trăia din vise de o noapte cu câteo nimeni. Le priveam, le ascultam, le dominam și nu mă lăsam călcat în picioare decât dacă mi era dor de asta. Le-am lăsat doar să pună punctul pe i. I de la intens… M-am lăsat să plutesc în neant uitând de mine și de ele. Erau un tipar, unul în care tu nu te potriveai. Nu te potriveai pentru c-atâta timp te am căutat și nu te-am mai găsit. În niciuna. Nici măcar una. Să aibă cuvântul tău, chipul tău, mâinile tale, parul tau des… Aura cu care m-ai coprins.
    Unde a fost mintea mea după ce ai dispărut? Unde, decât trăind cu amintirea vie din ce am avut noi doi. Amintirea ce m-a mâncat și m-a terminat pe dinauntru ca o boală. Amintirea cu care mi-am dorit să trăiesc sperând să uit de tine. Omul meu frumos… Omul caruia nu îi pot scrie numele în poveștile mele.
    Merg mai departe sperând, cândva să uit marea iubire pe care am trăit-o cu o altă mare iubire cu care sper că voi îmbătrâni. Să fim noi doi cu alte chipuri și cuvinte? Fără vraji, amintiri vii sau povești din care au trăit și alții?
    Te iubesc… Și ce folos au niște cuvinte pe care tu nu le citești. Ce rost au când eu nu îți văd chipul când ți le rostesc…

    Încet, încet am să accept faptul că n-am să te mai văd. Oricât de aproape sunt… Oricât de mult mi-aș dori. Nu am cum sa te ating, nu am cum să mai sper la ceva ce a fost exact ca o ploaie de vară. Scurtă, puternică, intensă…
    Am mers cât am putut de departe și pe zi ce trece mă împing mai mult cu mica speranță pe care o mai am.
    Adu-ți aminte când mi-ai spus că vrei să pleci, că vrei să faci ceva din mizeria asta strâmtă de viață, iar eu mă pierdeam printre cuvintele tale ascultându-te. Ți-am sorbit cuvintele și te am urmat într-un neant în care sunt mai singur decât am fost vreodată. Mai trăiesc acum doar cu fărâma aia de speranță că am să te mai văd… Oare am să te mai vad? Oare am să mai am curajul să te caut? Omul meu frumos… Omul meu superb… Omul meu curat și curajos.
    M-am regăsit în contextul în care eram eliberat dar singur. Singur de orice vrajă. De orice I de la Irina sau Ioana, de orice impas. Am avut, în sfârșit curajul să merg mai departe, să te urmez. Să cred că pot ajunge iar in brațele tale unde sunt în siguranță, unde exist, unde trăiesc. Unde am învățat să iubesc și să am avut curaj. Brațele în care m-am cufundat, în vis, iată, acum, de câțiva ani. În brațele tale acolo unde acum doar mai sper să ajung. Omul meu frumos… Omul meu superb… Am mers de multe ori departe pentru jumătăți ca tine. Atât de departe că m-am rătăcit într-un neant. Nu mai vreau să plutesc în derivă, în neant, într-un nimic. Nu mai vreau să mai fiu cel nesalvat. Nu mai vreau să fiu salvat de o altă jumătate când tu ești ființa care m-a ales nu pe care am ales-o…
    Acum, la fel ca în fiecare seară este ora 4. Ora în care mintea mea mereu mă întrebă dacă o ascultă cineva. Dacă în vidul ăsta de nimic, în care sunt singur, mă poate asculta cineva.
    „Alo?… M-aude cineva?”
    Dar nu vreau să mă audă cineva. Nu vreau să vină oricine să își întindă mâini aspre pe care nu le cunosc. Nu!
    Înainte să închid ochii te privesc în gând. În amintiri… Cum erai în dusul meu, privindu-mă și tu, zâmbind. Fericită. Radiind. Clipind des de emoții. Invitându-mă lângă tine…
    „Hai!”
    Focul ce îmi arde sufletul mereu la ore târzii.
    Nimeni nu te va privi ca mine, nimeni nu te va cunoște ca mine. Nimeni nu te va iubi mai mult decât pe Dumnezeul său. Amintirile noastre sunt ca o boală care mă distrug pe dinăuntru dar care mă împing să merg mai departe. Amintiri care nu rămân decât niște povesti amărâte… Te iubesc Omul meu frumos, Omul meu superb. Dumnezeul meu pur. Biblia căreia mă închin…

    Acum sunt singur într-o încăpere strâmtă, într-un aer rece de dor și fierbinte de așteptare… Într-o cameră curată dintr-un spațiu jegos. Așteptând… Scriind… Sperând… Privind… Acum sunt într-o cameră goală, doar eu cu mine. fără de amintirea vie de ceea ce a fost între noi. Fără grai, fără cuvintele mele să le mai pot pronunța, sau aprofunda cum pot mai bine. Sunt aici și aștept… Sunt singur între patru pereți și nu mă întreabă nimeni dacă sunt bine, sunt între patru pereți cu liniștea ce s-a lăsat ca în momentele când nu știam de tine. E o liniște moartă într-o gălăgie pe care doar cu tine o pot înțelege. E greu. E și mai greu când știu că oricum e în zadar. Aștept degeaba, lupt degeaba…

  • Beniamin,  Gânduri,  Postări neinteresante

    (O)are…

    Am sute de cuvinte pe care le-aș putea scrie într-una. Despre tine și despre chinul ăsta ce mă ține departe de tine. Despre chipul tău pe care nu oricine îl înțelege, chipul în spatele căruia se ascunde teama. Teama de singurătate. Teama pe care și eu o simt. Aș scrie mult despre puritatea și simplitatea cu care m-ai cucerit. Nu este îndeajuns și știu. Nu este îndeajuns doar să scriu și să sper. Să aștept inevitabilul, să uiți… Cuvintele mele nu cântăresc atât de mult pe cât ar cântari un moment împărțit… Te-am văzut, nu uita asta, te-am văzut ce ești cu adevărat. Un om superb, pur și curat. Un Dumnezeu în fața căruia mă inchin. Un om frumos ce nu are nevoie de farduri, rujuri, brățări, inele sau cercei. Un om frumos și superb ce merită mai mult decât un amărât care așteptă.
    Mai am doar amintirea momentelor pe care le-am avut, momente de care mă agăț, puține, rare, intense, muribunde, fără de salvare… Mă agăț de o iubire pe care numai eu o cred, o iubire care te așteptă până la obsesie…
    Amintirea ta și simțul pielii tale fine, mângâierea ta din somn ori trupul tău pe care-l cuprindeam nu îl pot înlocui așa cum am facut cu altele. Ești ca un drog pe care-l gust odată și nu mă mai opresc. Pentru tine sunt ultimele cuvinte din perspectiva mea. Nu vreau să mă repet, oricum nu vezi, nu citești, nu auzi… Nu.
    Îți dorești ca și mine, să fii iubită, fără măști strâmte, crude sau perverse. Să se umple vidul ăla pe care-l ai ca și mine, golul ăla ce te aruncă într-un neant ca și al meu. Ești mai puternică decât mine, salvează-te cât mai poți de nenorocirile astea din jurul tău…
    Te văd atât de frumoasă, atât de curată, atât de pură. Ești perfecțiunea mea, poate și ultimul motiv de care mă mai agăț uneori, să pot trece peste orice. Ești putearea mea de a mai scrie, chiar dacă este ultimul articol pe care ți-l scriu și nu-l citești.
    (O)are te gândești măcar un minut, ce ar fi fost să mă asculți, ce ar fi fost să vezi ce se întâmplă cu adevărat. (O)are voi avea vreodată puterea de a înfrunta adevărul, că sunt un nimeni din neant, agățat de încă o stafie.
    N-am crezut vreodată că tu, opusul tuturor decepțiilor mele, să fii cea care mă învie, care șterge tot din trecutul meu mizer, n-am crezut că mai există cineva ca mine.
    Hai să-ți spun ceva omul meu frumos, omul meu superb. Hai să plecam, hai, hai, hai și să uităm de Alecși , Petruțe, Irine sau mai știu eu ce alți nebuni din viețile noastre. Lasă-mă să îți ofer ceea ce mereu am cautat amândoi. Hai sa plecăm departe, să începem viața pe care ne-o dorim, pentru care suntem capabili să ne dedicam. Să nu fim singuri, să nu suferim, unii în tăcere, alții urlând de durere. Să avem mereu dimineți în care să ne privim, în care mângâierile noastre sa ne fie mic dejun. Te iubesc Omul meu superb. Singurul meu Dumnezeu. Te rog… Te rog salvează-mă din amintirea vie pe care o trăiesc în lipsa ta.
    Spune-mi ce să fac, și fac. Renunț, dispar, mor sau ascultă-mă…
    Cândva ai să citești, sunt sigur de asta. Cândva drama asta va cântări. Cândva Omul meu superb, omul meu frumos, cândva… Până atunci, rămân cum am fost și până să te știu. Nimeni din neant…

  • Beniamin,  Gânduri,  Iubirile mele,  Perspectivă feminină

    0 (II)

    Capitolul 1 City Grill Primăverii

    Mă nene, nu știu cum ai apărut. Erai așa, ca o lipitoare. Măi Botezatu’ cu bură, așa cum spunea Diana. Erai tare amuzant. Ce vrei? Să-ți spun ca mi-ai atras atenția de atunci de la City Grill? Când ai venit așa, pompos, cu parfumul tău de ne-ai înecat pe toate trei… Stai liniștit în banca ta. Atunci ai fost așa ca un amărât care credea că l-a prins pe Dumnezeu de picior. Dacă mă gândesc bine îmi aduceai aminte de Alex. “Ma frend.” Erai un fel de Alex. Oricum în ziua aia orice făceai tu era egal cu zero dar îmi plăcea un pic, așa, cum mă provocai. Aveai cuvintele la tine. Ca orice escroc sentimental. Eu nu pot să îmi dau seama cum am ajuns unde am ajuns noi doi. Tu… Eu… Ești, ești, ești… Aoleo, nu te mai suport!
    Tu ai apărut, așa, de nicăieri și te durea în cur de tot și mai ales de ea. Femeia de care, vezi Doamne, îți plăcea și voiai să fi cu ea. Ioana. Eu te-am văzut și știam cum ești. Uneori nu eram sigură. Oricum nu prea ți-am dat importanță, erai, nu știu cum să-ți spun, ca un cântec pe care îl aud la radio și îmi place. Îl ascult atunci iar după uit și îmi văd de viață. Așa erai tu… Botezatu’ cu burta cum te alinta Diana, care apropo, vezi că nu te-a plăcut nici atunci și nici acum… Iar Ioana, ei bine nici pe ea n-o mai ai, și nici pe mine.
    Ne-ai intoxicat. M-ai intoxicat mai ales pe mine. Ce erau fazele alea pe tine? Ce încercai să dovedești? Se vedea de la o poștă, îți picasem cu tronc atunci la masă, și tot de la o poștă se vedea că tu și ea nu erați unul pentru celălalt. Ea se mințea singură și te mințea și pe tine, iar tu, ca prostul ai pus botul. Erai amuzant… Recunoaște, cum tu cu ea nu o să mai fiți nici noi doi nu avem și nu vom avea cum să mai fim. Ești zero… Cum i-ai recunoscut ei, mă, tu, nebunul de tine. Nu mai dramatiza atât. Te rog frumos. Nu mai face pe victima… Ia-ți o fustă…
    Tu nu ai văzut? Ea se pregătea să plece la ăla al ei în Spania și tu ca un cățeluș umblai după ea. Să știi că am râs un pic de tine, mai ales Diana. Prostule…

    Mi-ai apăsat pe butoane. Mă enervai că mă înțelegeam cu tine atât de bine… Nu știu dacă era vorba de ieșirile noastre. Eu, tu, Ioana… sau Diana…
    (Va Urma)

  • Beniamin,  Gânduri,  Iubirile mele,  Postări neinteresante,  Poveşti

    (O)mul meu frumos, (o)mul meu superb…

    Mi-aș dori uneori să am curajul tău. Să am curajul să uit și să mă desprind de niște momente care m-au copleșit. Care m-au făcut să renasc din propria nebunie și care m-au ucis din nou. Aș vrea să am curajul tău să ucid momentele care m-au extaziat, să uit clipele în care eram cu adevărat fericit lângă tine.
    „Intens”… Cuvântul tău, ca și multe altele pe care nu le uit, cuvintele care te definesc pe tine. Om frumos… Om superb… Te complimentez plângând. Te complimentez și n-ai să știi nicicând. Îngerul ce m-a salvat din neantul ăsta surdo-mut, neputincios și incolor, unde ești că nu te mai pot striga?
    Mi-e teamă că am să mor odată cu dragostea ce o am pentru tine, mi-e teamă că mor de tot, și dacă ai să uiți așa să fie… Știu unde-mi e locul, știu unde sunt așteptat. Mi-aș dori să am curajul tău…
    Am căutat nopți întregi, peste tot, numai chipuri din trecut vedeam și apoi…
    Te iubesc! Iar numărul literelor nu ar echivala viețile ca timp cât am să mai aștept o jumătate ca tine. Omul meu frumos, omul meu superb… Nu aș avea timp destul în viața asta să mă pedepsesc că te-am pierdut, nu vreau să mai am timp, dar dincolo sunt sigur că am să mă opresc din chinul ăsta groaznic, fără de gând, fără de somn, fără de iertare, îmbrățișare sau…
    M-am săturat să mai aștept în iadul ăsta gol, prea gol și ars de lungile dureri din greu. E timpul să mă întorc în neantul meu unde mă pot lipsi de parul tău des, de părul tău brunet… Știu că numele nu ai cum să mi-l uiți, e singurul lucru ce-ți mai poate aminti de mine. Și ție și tuturor.
    Te iubesc, și rândurile mele nu te pot aduce înapoi, oricât aș scrie, oricât aș aștepta, oricât te-aș privi, oricât te-aș căuta… Mai sunt zile în care sper. Sunt zile în care mă trezesc la realitatea asta necoaptă din care nu mă regăsesc. Mă trezesc dintr-o amorțire muribundă și mă întreb unde ești? Cum aș putea să îți spun ceva? Cum aș putea închide ceea ce simt pentru tine? Să mă prefac că nu am flururi în stomac atunci când îți aud numele, să nu mai zâmbesc nostalgic gândidu-mă la tine și la tot ce ești tu? Omul meu pur. Chipul meu din gând. Frumusețea mea oarbă și departe. Te rog trezește-te și salvează-mă și-acum. Dumnezeul meu pur.
    M-am săturat de suferința asta, de momentele pe care le număr atunci când n-am curaj să îți vorbesc. M-am săturat de oamenii strâmbi din jurul tău care te țin departe de mine. Eu te făceam fericită, adu-ți aminte. Eram oglinda ta. Tu pe mine mă adorai. Pe mine mă priveai… Așa cum te priveam eu dimineața devreme sau sub duș. Alină-mi suferința asta cu mângâierea ta, salvează-mă până nu mă duc…
    Pentru tine scriu acum, la ore în care niciunul din noi nu dormim… Oare tu știi? Oare simți când te strig printre miile de șoapte irosite? Îți spune cineva măcar că te aștept, că somnul meu nu mai e somn decât cu tine în brațe? Dacă ai știi… Dacă ai știi.
    În dimineți pe care le doresc dormind să te visez adorm în chinuri dure. Adorm târziu în suferința asta bleagă peste care nu mai pot să trec. Ma zbat, omul meu frumos, mă zbat, omul meu superb!
    Cât de scumpă este atenția ta, minutul acela când îți spun că te iubesc. Cât de scump este îți pot asculta, o clipă, glasul; ce scump este momentul în care te-aș putea privi. Splendoarea mea pură… Motivul meu să mai respir. Știu de ce nu vrei să mă mai vezi, să mă mai asculți său să-mi răspunzi… Știu de ce preferi să fii departe. Știu că lângă tine aș uita de mine, aș uita de măștile astea nenorocite, strâmbe, strâmte, mute și perverse.
    Știu că-n fața mea ești tu, a mea și inima noastră bate mult, repede și des. În fața mea nu ești nenorocirea aia ce ne-a distrus pe amândoi. În fața mea ești tu cu toată splendoarea ta simplă. Mi-e dor să mă privești, să mă copleșești cu ochii tăi îndrăgostiți, dragostea mea… Sufletul meu curat, omul meu frumos, omul meu superb…