• Beniamin,  Poveşti

    Nimeni din neant (4)

    Partea 1 | Partea 2 | Partea 3

    De fiecare dată doare la fel sau poate mai mult. Așa e lumea făcută… Trebuie să suferi pentru fericire. Nu-i ușor, însă îmi place să cred că după toate câte au fost va veni și o rază călăuzitoare, una ca să mă scoată din hărmălaia asta sentimentală.
    Visam de multe ori la o poveste deosebită. O poveste din care niciun nimeni să nu mă trezească. Niciun Nimeni. O poveste pe care Andrei o știa nativ. Mă făcea să mă simt prea simplă în lumea asta de nimeni. Și eram simplă iar Andrei atunci a fost omul meu. Omul frumos cum am devenit eu mai apoi. Omul pentru care realitatea noastră nu exista dacă nu aveam ceas la mână. Omul care m-a făcut să mă cunosc și să mă recunosc. Omul care m-a avut în mâna lui îndată ce am îngenuncheat în curtea școlii atunci când am cedat să mă mai zbat.
    Învățam în Tonitza, un liceu de nimeni școliți să devină artiști. Era cu o săptămână înainte de ateliere, spre sfârșitul anului iar atenția mea nu era spre vreun nimeni sau alt nimeni ci doar spre școală, casă, părinți, Maria și toți nimenii din jurul meu. Un jur din care Andrei nu exista până în ziua aceea.
    Eu o aveam dirigintă pe doamna Chiru. Profesoara de chimie. El o avea pe doamna Cojan. Profesoara de Biologie. Ce paralelism în materii. E ca o ironie dacă mă gândesc bine. Contextul este exact ca-n glumele alea pe care le fac toți nimenii să agațe vreo altă nimeni. Exista chimie între noi?
    Andrei… Andrei era un pictor bun. Era la pictura. Și el, cu atingerile lui, cu privirile pe care mi le arunca prin curte reușea să îmi picteze lumea de nimeni. Îmi contura spațiul să nu mai scap și apoi îmi arunca, după stare, câte o culoare. Roșu atunci când le-am cunoscut. Galben când îl priveam în curte, negru când nu era prin preajma… Alb când mă atingea. Extremele astea de non-culoare în care mă arunca uneori.
    Așteptam nerăbdătoare orele de chimie să mai pot visa la câte un moment cu el, cum a fost atunci când am placat acasă după ce l-am cunoscut. M-a așteptat la poarta din fața liceului. Rezemat de poartă, privindu-mă de jos zâmbind cu gura închisă și ochii mici. Parcă aștepta să fie impresionat. De mine, de emoțiile mele sau de ceea ce urma să se întâmple.
    M-a privit până în momentul în care am ajuns în fața lui…
    – Andrei…
    – Știu cine ești, toată școala știe…
    – Nu știe nimeni nimic…
    – Nimeni…
    – Nimeni!
    Nimeni și acest nimeni din neant s-a găsit să pună punctul acolo unde nu a mai fost pus un punct, să mă facă să ies din zona mea de confort să fiu curioasă. Parcă din lumea asta incoloră el era urma de culoare care, colac peste pupăză, mai și radia ca un sfânt. Știi, unii oameni radiază atât de frumos încât în jurul lor exista, parcă, o aură de sfânt. Unii oameni sunt atât de frumoși încât felul în care radiază eclipsează orice altceva. Au o frumusețe de care greu te desprinzi. O frumusețe ca o lumina caldă, puternică, superbă, copleșitoare. O frumusețe ce se vede dincolo de crusta unei înfățișări, dincolo de chip, dincolo de farduri sau ruj. Unii oameni sunt atât de frumoși și atât de greu e să ajungi la ei indiferent de ce ai face. Alți oameni sunt atât de frumoși încât se eclipsează unii pe alții și orbesc…

    Va Urma!

  • Beniamin,  Poveşti

    Nimeni din neant (3)

    Partea 1 | Partea 2

    Apropiat de mine mă privea în timp ce își plimba vârful degetelor pe mână și pe umeri. Eram sedusă de acest nimeni din neant pe care am decis să îl ascult și nu doar să-l aud. Era mereu acolo și nu îl vedem. Unde îmi era gândul?
    Eram prinși amândoi în vraja unui mister. Cât de mister? Mister pentru cine? El era mai experimentat decât mine. Andrei era genul ăla de băiat despre care ai știi întotdeauna că umbla cu câte una. El cunoștea sărutul, cunoștea atingerea, privirea…
    Ne-am apropiat mai mult respirând încet spre deloc. Înghițind în sec, ne atinseserăm buzele tremurând. Eu tremuram, el chicotea privind în jos. Voiam să îl sărut. Să știu și eu că am ieșit din monotonia unor nimeni din neant. Îl plăceam, el știa și îmi arăta cam cum era să fi plăcuta de un nimeni dar nu și de oricine.
    Tatăl meu era, pe vremea aceea, lichidator dintr-un fost avocat, general, mason sau orice ținea de sistemul juridic. Mama, în schimb, era doar o simpla avocată, devenita din fostă angajată SRI. Nu puteam să spun o vorbă. Trebuia să învăț și să fiu exemplu pentru toți nimenii ce veneau în vizită, sau toți nimenii ce urmau să apară în viața mea.
    M-am ascuns mult în dormitorul meu plângând. Citind. Urând. Sperând. Toate astea până a apărut acest nimeni și nimenii ce urmau după el. Acești nimeni din neant care te lasă cu ochii în soare fix din clipa în care te deschizi.
    Odată, când m-a luat tata de la școală, îi povestisem de Andrei. Zmeul meu, eroul ce m-a salvat din smoala de nimeni. Într-un moment în care am crezut ca va fi pe placul lui, tata, mi-a oferit o întrebare și o afirmație după care nu mi-a mai vorbit șase luni. Atât cât a fost Andrei în viața mea.
    – Ăsta e ?
    – Da tată, o să-l ducem acasă. Stă lângă biroul tău…
    – Mhm… Măcar ăsta-i om!
    Om! Un om! A fost un om, a fost până m-a descusut… Moral… Fizic… Spiritual…
    Până să-mi apropii buzele de ale lui fuseserăm treziți de Maria care ne grăbea spre ore. Când am fugit m-a ținut de mână până ne-am desprins de degetele arătătoare. Aveam ora de Antreprenorială iar gândul meu era la parfumul lui îmbinat cu detergent. Blugii rupți în genunchi, tricoul pătat, părul vâlvoi și bătăile inimilor noastre. Era un moment care cerea o șoaptă. O șoaptă să mi-o pot aminti atunci când ajungeam acasă. O șoaptă de care să mă leg când nu simțeam nimic. Dar nu. În schimb îl asociam cu toți nimenii din jurul meu…
    Priveam prin clasă și mă uitam care mai seamăna cu el, ce trăsături au unii ce se apropiau de ale lui.
    Îmi amintesc cum “de fiecare dată când deschideam ochii mă simțeam neputincioasă. În fiecare zi parcă o luam de la capăt cu tot. Uneori nu mă mai înțelegeam nici eu. Nu mai știam ce era bine sau rău, însă știam că el nu mai era ca la început… Așa a fost când a aflat că m-a putut stăpâni.
    Îmi doream, să încerc măcar, să-mi tipăresc în minte ideea că totul o să fie bine și că a fost doar o impresie de ceva rău, dar nu am putut. Știi de ce nu am putut? Că viața este întotdeauna așa. Dură! Sperăm mere să apară un prinț frumos pe un cal alb să vină să ne salveze din neantul plin de nimeni. În schimb, mereu, apare o frumusețe în spatele măștii căreia se ascunde un nimeni. Mai nimeni decât nimeni.
    Aveam dreptate când spuneam că nu e bine, aveam și atunci când spuneam că mi-e urât să stau singură, ba chiar și-atunci când spuneam că părul mi-e ciufulit sau hainele nașpa . Mereu aveam dreptate, sunt zodia care spune asta. Mereu am dreptate! Își va da seama că aveam dreptate atunci când mă uitam la el, cu ochii în lacrimi și îi spuneam că trebuie să facă ceva, chiar și atunci când îi spuneam că s-a schimbat, atunci când îi spuneam că-mi face rau fumul de țigară, când spuneam că nu mă mai simt iubită. Aveam dreptate și atunci când îi ceream atenția pe care o meritam , când îi cerșeam cuvinte dulci și mângâieri exact ca în momentul în care a decis să nu mai fie nimeni și chiar și-atunci când îi aminteam de greșelile pe care le-a făcut. Știu că adevărul doare, însă mai bine un adevăr dureros care te trezește la realitate, decât o minciună bună care te conduce la sfârșit. Știu că e dureros. Doare de fiecare dată. De fiecare dată doare la fel sau poate mai mult. Așa e lumea făcută… Trebuie să suferi pentru fericire. Nu-i ușor, însă îmi place să cred că după toate câte au fost va veni și o rază călăuzitoare, una ca să mă scoată din hărmălaia asta sentimentală.” (1)

    Va Urma!

    (1)Elena Condurachi(text)

  • Beniamin,  Poveşti

    Nimeni din neant (2)

    Partea 1

    Încercam să trec printre ei, nimenii de ei, cu ochii închiși. Acești nimeni ca o smoală din care mă zbăteam neputincioasă. M-am zbătut și am fugit printre ei până am căzut pe o parte aspră de asfaltul din curtea școlii, în genunchi și-n palme… Atunci l-am descoperit. Acel Andrei. Andrei al meu…
    A fost un moment gol. Gol de mișcare și de sunet. Eram surdo-mută pentru tot iar el îmi știa limba. Am rămas fixată imediat ce m-am ridicat. Atunci l-am privit într-un colț al curții școlii. Acolo unde, mai mereu, pierdea vremea cu toți nimenii din jurul nostru. Cum putea să existe el iar eu să nu-l observ? Să nu aud cum bătea inima lui chemându-mă, mută, spre el. Mută ca și mine. Mută în fața iubiri pe care noi o descopeream în fracțiuni de secundă.
    Pierdea vremea încercând să fie nimeni atunci când căzătura mea îi întorsese privirea. Rămăseserăm blocați în culoarul făcut special pentru privirea noastră. Privindu-l, am înghițit în sec simțind cum pielea mi se făcea de găină observând un nimeni fiind oricine altcineva decât un nimeni. Simțeam cum respiram mai greu, nu-mi explicam atunci tot ceea ce se întâmpla cu mine. Acum știu bine! Am învățat. Am fost nevoită să învăț. Așa cum am făcut toată viața. Am învățat… Din greșeli!
    El stăpânea bine privirea. Eram în palma lui, dar nu eram. Cum aș putea explica acest nimeni și privirea lui în care mă cufundam naivă, novice în sentimente? El era precum o piesă pe care o auzi obsesiv la radio, o știi, o auzi dar nu o așculți. Dar și când o asculți… Eroul meu.
    M-a ținut captivă în schimbul mut de priviri în care ne copleșeam până m-a eliberat zâmbind dulce… Am zâmbit înapoi și am dispărut cautând-o pe Maria.
    Au fost doar câteva momente de care îmi amintesc perfect. Când l-am cunoscut, când m-am dăruit, când m-a distrus și când a plecat… Pentru că așa fac toți. Pleacă atunci când crezi că-ți este lumea mai dragă. Exact ca niște lași. Atunci când simți că totul este atât de bine, îl cunosc ai tăi, aveți prieteni în comun, planuri, vise sau, bine, dacă vrei, visuri împreună. Atunci se gândește ca poate e mai bine ca fiecare să își vadă de drumurile sale că el, cică ar mai avea de copilărit. Serios… Toți sunt niște copii care, încet, devin niște nimeni din neant. Apar și dispar când vor de nicăieri sau trăiesc din fabule despre trecuturile lor tumultoase. Atunci eram mult prea mică să iau pe cineva cu bagaj. Nici nu înțelegeam. După Andrei am aflat cum era să car bagajul altei iubiri în spate. Bagajul lui și bagajul meu, unul mai greu ca altul căutând un pic de alinare după atâta drum. E greu, iar teama de a merge mai departe împărțind viața e atât de apăsătoare…
    Încet ne-au condus profesorii în liceu. Seralul, profesionala, clasele a IX -a, a X -a… Printre ultimii eram noi… Eu și el. Am așteptat-o pe Maria care se băgase în seamă cu un nimeni din clasa lui Andrei. Am așteptat-o dar până la o limită. Nu eram proasta ei. Dacă ea voia să piardă vremea cu cei mari n-avea decât. Eu aveam alte priorități.
    Nu am apucat să intru în holul liceului că am dat nas în nas cu el. Față în față… Ne-am privit chipurile, cu gura întredeschisă… Respirând greu… Tremurând… Ne-am atins doar buricul degetelor. Degetele mele de ale lui… Îl priveam cum își mușca din buza de jos. Poftea la un sărut, și cum să i-l ofer când până la el nu sărutasem niciun zmeu. Niciun nimeni. Nici măcar cu gândul…
    Apropiat de mine mă privea în timp ce își plimba vârful degetelor pe mână și pe umeri.
    Eram sedusă de acest nimeni din neant pe care am decis să îl ascult și nu doar să-l aud. Era mereu acolo și nu îl vedem. Unde îmi era gândul?

    Va Urma!

  • Beniamin,  Poveşti

    Nimeni din neant (1)

    Mi-am propus să mă desprind de tot ce înseamnă viața asta învechită. Arsă. Închisă. Mai crudă decât carnea prost gătită. Pe jumătate făcută. Asta e viața.
    Am cunoscut o groază de tipi. Care mai de care mai special, în felul lui. Toți promit marea cu sarea. Înțelegere.. Cuvinte cine știe de pe unde învățate, texte și vrăjeli. E greu cu mine. Este, iar faptul că niciunul din ei nu a fost în stare să țină pasul cu mine mă desprinde mai tare.
    Câțiva au cântărit. I-am lăsat să vadă câte ceva. Unii au rămas alții au dispărut.
    Dacă mă gândesc bine, era o vorbă, de când eram mică, “bărbații sunt toți la fel”. Și cam așa este.
    Acum câțiva ani, înainte să decid să plec, prin liceu, am cunoscut pe cineva. Andrei… Zâmbesc când mă gândesc de timpurile alea. Radiam dincolo de apăsările nimicurilor din viață.
    Un băiat brunet, cu ochii căprui și buze speciale… Privirea căreia m-am lăsat prinsă. Un băiețaș, un nimeni ca oricare alt nimeni. Un nimeni special, iar noi doi eram niște nimeni în într-o mare de nimeni încercând să fim cineva dar nimeni. L-am iubit mult. Sau nu știu. Nu știu dacă să zic mult. Iubirea nu cred că s-ar cântări în grame, sute de grame, kilograme. Iubirea e diferită mereu. E ca și cum ai cânta o piesă pe care o cânți mereu. Știi? O cânți la fel dar diferit. E diferită iubirea, de la un om la altul. Specială, intensă. Sensibilă… Iubirea o poți simți când te arde să-l vezi pe acel “Andrei” al tău. Iubirea o poți simți atunci când îl ți de mână și doar voi doi sunteți lumea voastră.
    Se spune că fiecare fată are un “Andrei” ai el, și un “Alex”, și un “George” și tot așa. Fiecare fată are câte o iubire la care speră o viață. O viață… Iubirea aia puternică pe care doar o altă iubire, la fel de mare sau mult mai mare, o poate acoperi. Andrei era o iubire mare, mai mare decât speranțele pe care le-am avut de mică. Mai mare decât pot realiza eu că există o iubire, iar atingerile lui reușeau să mă trezească din somnul cel cu ochii deschiși în care ne mințim toți că trăim.
    Iubirea lui reușea să îmi vindece orice rană, orice durere și orice suferință. Dincolo de privirea noastră era dragostea naiva pe care nu o cunoscusem până să aflu de el. Iubirea lui reușea să aprindă focul unei copile rătăcite într-o lume înghețată de nimeni. Formam cu el o flacără ce ardea mereu când ne iubeam.
    Eram copii, mai copii decât copii. Curioși de noi și de ceea ce putem atunci când suntem doar o entitate. M-am îndrăgostit pe loc. L-am privit în același timp în care m-a privit și el. Ochi în ochi, privind dincolo de lumea din care vreau să fug. Am privit un rai ce m-a copleșit. M-a făcut să tremur și să mă-nfior. Privirea noastră, încet, s-a transformat într-un zâmbet naiv. Nu îl cunoșteam, dar ochii îi cunoșteam. Erau ca și ai mei iar copii din noi erau curioși de lumea de dincolo de priviri. El mi-a privit chipul pur de copilă. Nu am cunoscut fondul de ten, rujul, rimelul. El m-a cunoscut curată. Și curată m-am dăruit marei mele iubiri…
    Zâmbesc atunci când îmi amintesc… Uneori plâng de dorul lor. De dorul iubirilor mele din care câte o bucățica din inima mea s-a dăruit.
    Eram în clasa a IX – a, el era a XI -a. Eu am trăit într-o familie dură, cu principii dure peste care nu am putut să trec cu una cu două. Dacă ai mei doreau ca eu să le calc în urmă, asta trebuia să fac. Eram mică. Eram naivă. N-am avut curaj, dar curajul mi l-a oferit altcineva, nu Andrei.
    Am avut doar o prietenă. O prietenă care era și colega mea de clasă. O fată care trăia acaparată de imagine, de băieți mult mai mari ca ea. Bărbați în toată regula. Era singura cu care mă înțelegeam. Maria… De multe ori, atunci când îi povesteam ceva, aveam senzația că printr-o ureche îi intra și prin alta îi ieșea. Mă auzea dar nu mă asculta. Și poate că de asta am avut nevoie mereu. De cineva să mă asculte în adevăratul sens al cuvântului. Cuvintele mele să rămână unde trebuie, nu să vorbesc irosindu-mi emoțiile. Ce lume surdă… Ce lume oarbă.
    Într-o zi, la liceu, a sunat alarma de incendiu și am ieșit toți în curte. Toate clasele. Toți nimenii importanți ai liceului. Seralul, profesionala și noi, cei de la zi. De la a IX -a până la XII -a cu tot cu profesori. Nu era incendiu dar toți erau agitați, eu voiam doar să se termine odată. Toate încărcăturile emoționale mă copleșesc iar atunci simțeam ca îmi crește tensiunea și nici mult nu mai aveam să plâng. Uneori leșin, și dacă leșinam nu mă puteam baza pe Maria să aibă grija de mine. Maria se băga în seamă, ori cu paznicii, ori cu toți nimenii, ba de la profesională, ba de la a XII -a.
    Simțeam că amețesc. Se agita toată lumea în jurul meu. Nimeni nu știa nimic. Nimeni, acești nimeni care habar nu au mai toți pe ce lume trăiește fiecare.
    Încercam să trec printre ei, nimenii de ei, cu ochii închiși. Acești nimeni ca o smoală din care mă zbăteam neputincioasă. M-am zbătut și am fugit printre ei până am căzut pe o parte aspră de asfaltul din curtea școlii, în genunchi și-n palme….

    Va Urma!