Dor,  Gânduri,  Iubirile mele,  Muzica nopţii,  Postări neinteresante

Calugarita Partea 2

|Partea 1|

Asculta in timp ce citesti
[MEDIA=21]

„Imaparate ceresc, Mangaietorule; Duhul Adevarului care pretutindeni esti…” Dumnezeul meu astazi ma spovedesc intr-o a doua oara de pacatul ce l-am facut in fata Ta caci m-am lepadat de Tine. Doamne ma simt deja intr-un iad ce ma asteapta caci nu mai am credinta.
Plangea, Imparate plangea si suspina din dor pentru acea ce viata si-ar fi daruit pentru el. N-am mai suportat clipele de neincredere in sine si ceea ce credeam pentru Tine.
Pe cand parintele-i canta de-o pomenire vesnica, doream o plecare, din biserica, din aceeasi incapere din fata sfintiilor ce ma priveau cu fiece miscare. Tremuram, Iisuse. Tremuram ca nu gaseam scapare durerii din care ma aflam. Vroiam sa fiu legata de Tine, sa fiu legata-n in veci, ca ispitele sa nu ma fure in nestire. Am incercat sa fug. Sa scap, poate, mai repede decat puteam dar cum, cand biserica era plina cu minti tulburate de durerea pierderii indragitei roabe? Te iubesc Doamne. Te iubesc.
Precum fugeam, simteam cum sfintii pictati pe peretii lucitori ai biserici ma priveau si ma aratau cu degetul. Deja pacatuisem. Iar el?
El acum era dumnezeul meu. Eram indoctrinata inca de durerea lui. De gandurile de regret si spaima de singuratate. Ai fi crezut, Tu, vreodata ca Te-as insela in credinta? Ca as putea iubi si altceva decat credinta care o aveam pentru Tine?
Am dat sa plec, sa ies din Caminul Sfant si sa plang caci eram intaia oara lepadata de Tine cand nu trebuia nici sa clipesc fara ca Tu sa stii. Iisuse, nu puteam iesi, caldura o simteam atat de tare, parlea focul iadului in mine, si stiam asta desi Tu nu ai vrut sa pier. Batranele-Ti credincioase-mi stateau in cale, iar el ma urmarea cu coada ochiului vilclean ce varsa lacrimi indurerate. Eram…eram…Doamne iarta-mi vorbele ca-Ti spun cu rusine caci ma spovedesc…mi-am umezit trupul cu placerea dorintei fizice, pacatoase, stiu, dar sunt femeie. Oare Mama nu a iubit? Oare Ea nu a dorit?…sau iar gresesc, caci indraznesc sa cred in blasfemii?
Mi-a urmarit lacrimile de pofta pana ce am iesit in spatele Casei Ceresti unde m-a privit cum sufeream in agonie. Ii placea Iisuse… Poftea la trupul meu ca la un festin pe masa. Vroia sa-mi guste sanii ca pe niste struguri proaspat culesi; sa-mi sarute buzele carnoase de parca nu m-a mai privit cu anii si sa-mi stranga trupul in brate precum copilul mic ar strange preotul in brate cand ii ofera acea ciocolata mult poftita…
Incercam sa fug si totusi nu fugeam, incercam sa nu-l privesc si totusi il priveam. Eram doar noi. Eu in roba cea sfanta ce tatal preot mi-a daruit-o cand aveam varsta in care ma puteam dedica Tie. Tremuram intr-o teama placuta, plina de emotii si adrenalina ne priveam atent gesticulatiile si ochii inlacrimati fie din emotii ale unei iubiri pe care niciunul din noi nu o stiam, fie din mormantare.
Doamne ma vei putea ierta vreodata?
Am sa-ti recunosc si-ntr-alata zi pacatul meu.
„…si mantuieste, Bunule, sufletele noastre…Amin.”

4 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *