• Beniamin,  Gânduri,  Postări neinteresante

    (O)are…

    Am sute de cuvinte pe care le-aș putea scrie într-una. Despre tine și despre chinul ăsta ce mă ține departe de tine. Despre chipul tău pe care nu oricine îl înțelege, chipul în spatele căruia se ascunde teama. Teama de singurătate. Teama pe care și eu o simt. Aș scrie mult despre puritatea și simplitatea cu care m-ai cucerit. Nu este îndeajuns și știu. Nu este îndeajuns doar să scriu și să sper. Să aștept inevitabilul, să uiți… Cuvintele mele nu cântăresc atât de mult pe cât ar cântari un moment împărțit… Te-am văzut, nu uita asta, te-am văzut ce ești cu adevărat. Un om superb, pur și curat. Un Dumnezeu în fața căruia mă inchin. Un om frumos ce nu are nevoie de farduri, rujuri, brățări, inele sau cercei. Un om frumos și superb ce merită mai mult decât un amărât care așteptă.
    Mai am doar amintirea momentelor pe care le-am avut, momente de care mă agăț, puține, rare, intense, muribunde, fără de salvare… Mă agăț de o iubire pe care numai eu o cred, o iubire care te așteptă până la obsesie…
    Amintirea ta și simțul pielii tale fine, mângâierea ta din somn ori trupul tău pe care-l cuprindeam nu îl pot înlocui așa cum am facut cu altele. Ești ca un drog pe care-l gust odată și nu mă mai opresc. Pentru tine sunt ultimele cuvinte din perspectiva mea. Nu vreau să mă repet, oricum nu vezi, nu citești, nu auzi… Nu.
    Îți dorești ca și mine, să fii iubită, fără măști strâmte, crude sau perverse. Să se umple vidul ăla pe care-l ai ca și mine, golul ăla ce te aruncă într-un neant ca și al meu. Ești mai puternică decât mine, salvează-te cât mai poți de nenorocirile astea din jurul tău…
    Te văd atât de frumoasă, atât de curată, atât de pură. Ești perfecțiunea mea, poate și ultimul motiv de care mă mai agăț uneori, să pot trece peste orice. Ești putearea mea de a mai scrie, chiar dacă este ultimul articol pe care ți-l scriu și nu-l citești.
    (O)are te gândești măcar un minut, ce ar fi fost să mă asculți, ce ar fi fost să vezi ce se întâmplă cu adevărat. (O)are voi avea vreodată puterea de a înfrunta adevărul, că sunt un nimeni din neant, agățat de încă o stafie.
    N-am crezut vreodată că tu, opusul tuturor decepțiilor mele, să fii cea care mă învie, care șterge tot din trecutul meu mizer, n-am crezut că mai există cineva ca mine.
    Hai să-ți spun ceva omul meu frumos, omul meu superb. Hai să plecam, hai, hai, hai și să uităm de Alecși , Petruțe, Irine sau mai știu eu ce alți nebuni din viețile noastre. Lasă-mă să îți ofer ceea ce mereu am cautat amândoi. Hai sa plecăm departe, să începem viața pe care ne-o dorim, pentru care suntem capabili să ne dedicam. Să nu fim singuri, să nu suferim, unii în tăcere, alții urlând de durere. Să avem mereu dimineți în care să ne privim, în care mângâierile noastre sa ne fie mic dejun. Te iubesc Omul meu superb. Singurul meu Dumnezeu. Te rog… Te rog salvează-mă din amintirea vie pe care o trăiesc în lipsa ta.
    Spune-mi ce să fac, și fac. Renunț, dispar, mor sau ascultă-mă…
    Cândva ai să citești, sunt sigur de asta. Cândva drama asta va cântări. Cândva Omul meu superb, omul meu frumos, cândva… Până atunci, rămân cum am fost și până să te știu. Nimeni din neant…

  • Beniamin,  Iubirile mele,  Postări neinteresante

    (O)dată-ul de cândva

    Când mă gândesc la neantul ăsta din care plutesc, despre care, mai nou, am început să scriu, mă ia un fior. Un fior de goliciune, de vid și de nimic. Un fior al unor amintiri vii, fugărind pe șira spinării, făcându-mă să tremur, aprope de ingenuchiere, aproape de umilință. Aproape, foarte aproape de un nimic dar nu mai aproape de tine și de atingerea ta. Făcându-mă să tremur ca și tine…
    Trăiesc din niște povești triste din care decepțiile mele mă umilesc iar eu suspin după ceva ce, poate, nu a existat niciodată…
    Am apărut ca un nimeni din neant înfometat de săruturile unor ființe ce nu se lasă citite, privite, iubite, adorate sau dorite, înfometat să aud cuvintele pe care eu le-aș spune, însetat de fiori… Fiorul acela pe care l-am avut când te-am cunoscut, când m-ai cuprins în palmele tale…
    Ce alt nimeni din neant te mai așteaptă? Cine te citește mai bine? Rândurile cui le mai aștepți?
    Încep să putrezesc. Încep să fiu putred și să mor. Neputincios… Te rog… De ce nu mă asculți? De ce nu mai auzi? Vino și salvează-mă de realitatea asta uscată fără tine. Gândul meu curat. Ingerul meu naiv. Biblia careia mă rog. Unde ești să îmi citești cuvintele, ca nu mai rezist îți jur? Îți jur, omul meu frumos, omul meu superb…
    Strivește-mă în nimicul ăsta gol, să mă risipesc de tot decât să nu mai pot închide ochii. Și daca i-aș închide m-aș dezlega de apăsarea asta grea.
    Putrezesc, îți jur, putrezesc de tot privindu-te cum radiezi, cum lupți singură fără să te înțeleagă nimeni. Putrezesc omul meu, și iti jur ca nu mai pot, Dimnezeul meu pur, îți jur că nu mai pot. Ori uit de mine ori uiți de mine, dar știu că n-ai să uiți cât te am iubit, bucata mea de realitate, n-ai să uiți după, că nimeni nu te va vedea așa cum te vadeam eu, și nimeni nu o să mai scrie, nimeni nu te va privi. Ai să mă cauți când boala asta te va apăsa și pe tine. Ai să cauți un nimeni din neant. Ai să cauți că n-ai să uiți deloc oricât de mult ai minți.
    Până să mă știi, cine te asculta? Pe cine adorai? Pe cine priveai? Pe cine rugai să rămână? M-am săturat de boala asta grea și nopțile astea nedormite… Nu mai e mult și poate am să mă odihnesc. Nu mai e mult și n-am să îți mai scriu…
    Nu știu ce se întâmplă cu mine atunci când mă gândesc la… Noi. Atunci când aud numele tau. Zâmbesc tâmp și-mi amintesc… Ce a fost nimicul dintre noi, stratul de piele sub unde te-ai băgat. Nu îmi știi cuvintele, nu știi ce scriu și nici nu știi cât te aștept. Nu știi cât am tânjit pentru iubirea aia „intensă” cum ai numit-o tu. Aia în care te simți dorit din toată inima. Sau știi dar trăiești în carapacea ăia impenetrabilă făcută de bolile astea din jurul tău.
    Nu mai am nicio iubire, nu mai am și n-am cu cine să te înlocuiesc. Nu am cum să înlocuiasc privirea ta, parul tău des, părul tău brunet. Nu are cine sa îmi mângâie chipul precum făceai cândva…
    Dar lasă, fii tu (O)dată-ul meu pentru care mai scriu, (o)dată-ul de cândva, când mai puteam să iubesc, puterea mea de a alege, curajul meu să accept că am trăit cu amintirea vie a ceea ce a fost între noi dându-te deoparte… Amintirea vie din ce a fost între noi… Iată, azi e un an, omul meu frumos, mai sunt încă 6 și te uit…

  • Beniamin,  Postări neinteresante

    Bilanț 2015

    | 2007 | 2008 | 2009 | 2010 | 2011 | 2012 | 2013 | 2014 |

    De 2015 ori am renunțat la scris…
    De 2015 ori am început iar să scriu…
    De 2015 ori am plâns pentru tine.
    De 2015 ori te-am respins…
    De 2015 ori n-am gândit înainte de a vorbi…
    De 2015 ori poate te-am rănit fără să îmi dau seama…
    De 2015 ori mai mult te-am iubit,
    De 2015 ori mai mult te iubesc acum…
    De 2015 ori te-am căutat…
    De 2015 ori n-am știu ce să-ți mai spun,
    De 2015 ori …atâtea mi-am dorit,
    De 2015 ori și mai mult am vrut să ne iubim…

  • Beniamin,  Gânduri,  Iubirile mele,  Perspectivă feminină

    0 (II)

    Capitolul 1 City Grill Primăverii

    Mă nene, nu știu cum ai apărut. Erai așa, ca o lipitoare. Măi Botezatu’ cu bură, așa cum spunea Diana. Erai tare amuzant. Ce vrei? Să-ți spun ca mi-ai atras atenția de atunci de la City Grill? Când ai venit așa, pompos, cu parfumul tău de ne-ai înecat pe toate trei… Stai liniștit în banca ta. Atunci ai fost așa ca un amărât care credea că l-a prins pe Dumnezeu de picior. Dacă mă gândesc bine îmi aduceai aminte de Alex. “Ma frend.” Erai un fel de Alex. Oricum în ziua aia orice făceai tu era egal cu zero dar îmi plăcea un pic, așa, cum mă provocai. Aveai cuvintele la tine. Ca orice escroc sentimental. Eu nu pot să îmi dau seama cum am ajuns unde am ajuns noi doi. Tu… Eu… Ești, ești, ești… Aoleo, nu te mai suport!
    Tu ai apărut, așa, de nicăieri și te durea în cur de tot și mai ales de ea. Femeia de care, vezi Doamne, îți plăcea și voiai să fi cu ea. Ioana. Eu te-am văzut și știam cum ești. Uneori nu eram sigură. Oricum nu prea ți-am dat importanță, erai, nu știu cum să-ți spun, ca un cântec pe care îl aud la radio și îmi place. Îl ascult atunci iar după uit și îmi văd de viață. Așa erai tu… Botezatu’ cu burta cum te alinta Diana, care apropo, vezi că nu te-a plăcut nici atunci și nici acum… Iar Ioana, ei bine nici pe ea n-o mai ai, și nici pe mine.
    Ne-ai intoxicat. M-ai intoxicat mai ales pe mine. Ce erau fazele alea pe tine? Ce încercai să dovedești? Se vedea de la o poștă, îți picasem cu tronc atunci la masă, și tot de la o poștă se vedea că tu și ea nu erați unul pentru celălalt. Ea se mințea singură și te mințea și pe tine, iar tu, ca prostul ai pus botul. Erai amuzant… Recunoaște, cum tu cu ea nu o să mai fiți nici noi doi nu avem și nu vom avea cum să mai fim. Ești zero… Cum i-ai recunoscut ei, mă, tu, nebunul de tine. Nu mai dramatiza atât. Te rog frumos. Nu mai face pe victima… Ia-ți o fustă…
    Tu nu ai văzut? Ea se pregătea să plece la ăla al ei în Spania și tu ca un cățeluș umblai după ea. Să știi că am râs un pic de tine, mai ales Diana. Prostule…

    Mi-ai apăsat pe butoane. Mă enervai că mă înțelegeam cu tine atât de bine… Nu știu dacă era vorba de ieșirile noastre. Eu, tu, Ioana… sau Diana…
    (Va Urma)