• Povestea "O"

    S(O)L

       Cum să îți spun? Lipsește provocarea aia. Tensiunea. Am fost obișnuit să trăiesc din dorința de a descoperi și a descoase femei ieșite din tipar cum ai fost tu. Să le descos, așa, precum un fir de ață deșirat din ciorapi. Să le trag de limbă exact ca și cum ai trage ața. Apropo de ațe. Constat că și atenția după care tânjesc mereu e tot așa, precum o ață, nu prea groasă să nu țină mult dar nici prea subțire să nu se rupă instant. 
        Îmi e foarte ușor să recunosc una pe care aș putea să o păstrez și una care doar vrea să piardă timpul. Una care doar vrea un pansament sau una care doar vrea să se ridice după ce a fost călcată în picioare de unul ca mine. Nu este același lucru, știi? Pansamentul cu cealaltă, una doar se vindecă FĂRĂ să meargă mai departe, alta doar că să-și continue tortura. 
        Din primul cuvânt scos pe gură îmi dau seama ce își doresc, și știi, în general cele care văd și ascultă reușesc să mă păstreze. Poate că și relațiile pe care le-am avut până acum au fost doar cele în care ele m-au ales ele pe mine, nu eu pe ele. Nu e ironic? Parcă erau mai multe femei pe un bărbat… 
         Tu, atunci, sufereai o decepție. Eram un pansament. Și chiar și acum după ani de zile de urmărit, sperat, suferit, eliberat, am reușit să accept faptul că asta este rolul meu. Acela de pansament, culmea, nu doar pentru tine…
        Dar, vezi tu, eu nu mai găsesc ceea ce toți visează, cai verzi pe pereți. Am ajuns sa fiu un prost cu propria mea inteligență, și din cauza asta nu pot vreodată să fiu fericit. Caut ceva ce nu există, aștept ceva ce nu mai vine. Ori e prea proastă, ori nu știe ce vrea, ori e într-o relație deja, ori, ori, ori sunt eu prea prost să mai văd pe altcineva înafară de tine. 
        Multe din tipele cu care m-am culcat și au aflat, indirect că trecut printr-o decepție, m-au întrebat dacă, probabil, încă mai sufăr după cineva, sau dacă îmi stă mintea la altcineva? Uneori mă bufnea și râsul. Râdeam fals așa cum auzeai în comediile alea ieftine de pe Pro Cinema. 
    Nu sunt pretențios dar am ajuns să fiu mecanic. Încerc uneori să las de la mine cu tot felul de compromisuri de căcat când eu, de fapt, după fiecare partidă mai intru pe contul tău să văd cât de fericită ești acum peste mări și țări. 
        Te-am văzut ca pe o femeie curajoasă și m-ai împins și pe mine să merg mai departe cu multe. Recunosc, am ajuns să cred și-n Dumnezeu datorită ție. De fapt datorită lipsei tale și a aței ăleia subțiri între suferința unei decepții și obsesie. 
        Am încercat să trec peste povestea bolnavă ce am trăit-o după ce ai plecat. Partea nevăzută a unei povești, conceperea ei… Știi superba idilă despre care bat câmpii aici a avut și partea ei de construcție, povestea bolnavă care asemănător copiilor din țările sărace care muncesc precum sclavii să ne facă nouă tricouri de 2 cenți și noi dam 100 de lei pe ele, a construit-o individul ăsta care face umbră pământului degeaba.
         Îmi dau seama că mi-am construit o viață plină de analogii inutile doar să mă fac pe mine mai confortabil cu cei din jur. Oricum sunt singur și indiferent, iar după trăirea noastră, mă ascundeam în spatele unor minciuni. De fapt ascundeam obsesia bolnavă după fericire. E de căcat… Fericirea chiar nu există. Fericirea este o dereglare psihică…

  • Beniamin,  Dor

    Bilanț 2017

    | 2007 | 2008 | 2009 | 2010 | 2011 | 2012 | 2013 | 2014 | 2015 | 2016 |

    De 2017 ori am renunțat la scris tine…
    De 2017 ori am început din nou să scriu…
    De 2017 ori am plâns după pentru tine m-am mințit.
    De 2017 ori te-am respins…
    De 2017 ori n-am gândit înainte de a vorbi…
    De 2017 ori poate te-am rănit fără să îmi dau seama…
    De 2017 ori mai mult te-am iubit,
    De 2017 ori mai mult te iubesc acum…
    De 2017 ori te-am căutat…
    De 2017 ori n-am știu ce să-ți mai spun,
    De 2017 ori …atâtea mi-am dorit,
    De 2017 ori și mai mult voiam să ne iubim…

  • Beniamin,  Dor

    Bilanț 2016

    | 2007 | 2008 | 2009 | 2010 | 2011 | 2012 | 2013 | 2014 | 2015 |

    De 2016 ori am renunțat la scris tine…
    De 2016 ori am început din nou să scriu…
    De 2016 ori am plâns după pentru tine.
    De 2016 ori te-am respins…
    De 2016 ori n-am gândit înainte de a vorbi…
    De 2016 ori poate te-am rănit fără să îmi dau seama…
    De 2016 ori mai mult te-am iubit,
    De 2016 ori mai mult te iubesc acum…
    De 2016 ori te-am căutat…
    De 2016 ori n-am știu ce să-ți mai spun,
    De 2016 ori …atâtea mi-am dorit,
    De 2016 ori și mai mult am vrut să ne iubim…

  • Beniamin,  Postări neinteresante,  Poveşti

    Nimeni din neant (5)

    Partea 1 | Partea 2 | Partea 3 | Partea 4

    Unii oameni sunt atât de frumoși încât felul în care radiază eclipsează orice altceva. Au o frumusețe de care greu te desprinzi. O frumusețe ca o lumina caldă, puternică, superbă, copleșitoare. O frumusețe ce se vede dincolo de crusta unei înfățișări, dincolo de chip, dincolo de farduri sau ruj. Unii oameni sunt atât de frumoși și atât de greu e să ajungi la ei indiferent de ce ai face. Alți oameni sunt atât de frumoși încât se eclipsează unii pe alții și orbesc…
    Așa l-am văzut pe acest nimeni, mai nimeni decât toți nimenii din viața mea. Nimenii care nu au reușit, oricât voiau ei, să fie mai mult decât acest nimeni din neant. Nimeniul în umbra căruia au trăit mulți. Nimeniul în umbra căruia am trăit și eu. Singură, plânsă… Confuză… Grea…
    Am dat să ies pe poartă când m-a cuprins de încheietură. A fost un moment de liniște. Niciun urlet nu s-a mai auzit din curtea școlii, niciun clopoțel. Pielea îmi era de găină iar privirea mea era fixată pe mana lui ce mă ținea. O mână de copil. Eram copii. O mână de copil cu fel de fel de zmângălituri cu pixul în palme și mâini. Ușor murdar de acuarele… Când mi-am ridicat privirea am închis ochii doar să ascult frunzele copacilor cu se zbat în vânt așteptând să ne contopim într-un neant. Doi nimeni din neant contopiți într-un sărut după care pofteam amândoi. Copii de liceu…
    Am ascultat frunzele copacilor. Le-am ascultat așteptând în subconștient singurătatea. Asta îmi spune acum acest sunet. Neputința copacilor de a fi mai mult decât sunt ei… Niște nimeni ca noi… Vii, morți, niște nimeni. Nimeni din neant. A fost singura piesă de fundal pe care o mai aud și acum, fără el, fără cei de după el și fără de umbra din care mulți nimeni au trăit…
    Stăpânea sărutul mai bine decât privirea. M-a sărutat mai frumos decât am fost vreodată sărutata. Mai frumos decât a fost vreodată o fată sărutată. M-a sărutat de m-a ridicat pe vârfuri, de îmi fugărea inima în piept, de am început să tremur… Și atunci? Gri-ul asta de nimeni se colora, era chiar ca o pată de acuarelă. Eroul meu m-a salvat în clipa aceea din nimicul unor nimeni din care nu credeam sa fiu salvată.
    Ne-am sărutat fără să-l privesc, fără să mă vadă nimeni din Tonitza, el zâmbea tot timpul și mă privea parca de sus cumva, deși, eram amân doi, parcă, pe același pământ. Eram în palma lui, în palma lui zmângălită de pixuri și acuarele, iar eu știam și îmi plăcea. Îmi plăcea să aparțin cuiva, unui om, măcar un om. Unui nimeni ce era mai mult decât un nimeni. Era un nimeni din neant.
    Numărasem minutele cât mă va ține, și cât voi putea să îi rezist acestei culori de care eram atrasă. Nebunește. Era… Parcă oglinda mea. Era el curajul pe care nu l-am avut atunci și-l am acum. Eram amândoi puri fără decepții. Atunci…
    Uneori am fost prea oarba, sau n-am avut curaj să-mi deschid ochii pentru vreun nimeni…