• Beniamin,  Postări neinteresante,  Poveşti

    Nimeni din neant (5)

    Partea 1 | Partea 2 | Partea 3 | Partea 4

    Unii oameni sunt atât de frumoși încât felul în care radiază eclipsează orice altceva. Au o frumusețe de care greu te desprinzi. O frumusețe ca o lumina caldă, puternică, superbă, copleșitoare. O frumusețe ce se vede dincolo de crusta unei înfățișări, dincolo de chip, dincolo de farduri sau ruj. Unii oameni sunt atât de frumoși și atât de greu e să ajungi la ei indiferent de ce ai face. Alți oameni sunt atât de frumoși încât se eclipsează unii pe alții și orbesc…
    Așa l-am văzut pe acest nimeni, mai nimeni decât toți nimenii din viața mea. Nimenii care nu au reușit, oricât voiau ei, să fie mai mult decât acest nimeni din neant. Nimeniul în umbra căruia au trăit mulți. Nimeniul în umbra căruia am trăit și eu. Singură, plânsă… Confuză… Grea…
    Am dat să ies pe poartă când m-a cuprins de încheietură. A fost un moment de liniște. Niciun urlet nu s-a mai auzit din curtea școlii, niciun clopoțel. Pielea îmi era de găină iar privirea mea era fixată pe mana lui ce mă ținea. O mână de copil. Eram copii. O mână de copil cu fel de fel de zmângălituri cu pixul în palme și mâini. Ușor murdar de acuarele… Când mi-am ridicat privirea am închis ochii doar să ascult frunzele copacilor cu se zbat în vânt așteptând să ne contopim într-un neant. Doi nimeni din neant contopiți într-un sărut după care pofteam amândoi. Copii de liceu…
    Am ascultat frunzele copacilor. Le-am ascultat așteptând în subconștient singurătatea. Asta îmi spune acum acest sunet. Neputința copacilor de a fi mai mult decât sunt ei… Niște nimeni ca noi… Vii, morți, niște nimeni. Nimeni din neant. A fost singura piesă de fundal pe care o mai aud și acum, fără el, fără cei de după el și fără de umbra din care mulți nimeni au trăit…
    Stăpânea sărutul mai bine decât privirea. M-a sărutat mai frumos decât am fost vreodată sărutata. Mai frumos decât a fost vreodată o fată sărutată. M-a sărutat de m-a ridicat pe vârfuri, de îmi fugărea inima în piept, de am început să tremur… Și atunci? Gri-ul asta de nimeni se colora, era chiar ca o pată de acuarelă. Eroul meu m-a salvat în clipa aceea din nimicul unor nimeni din care nu credeam sa fiu salvată.
    Ne-am sărutat fără să-l privesc, fără să mă vadă nimeni din Tonitza, el zâmbea tot timpul și mă privea parca de sus cumva, deși, eram amân doi, parcă, pe același pământ. Eram în palma lui, în palma lui zmângălită de pixuri și acuarele, iar eu știam și îmi plăcea. Îmi plăcea să aparțin cuiva, unui om, măcar un om. Unui nimeni ce era mai mult decât un nimeni. Era un nimeni din neant.
    Numărasem minutele cât mă va ține, și cât voi putea să îi rezist acestei culori de care eram atrasă. Nebunește. Era… Parcă oglinda mea. Era el curajul pe care nu l-am avut atunci și-l am acum. Eram amândoi puri fără decepții. Atunci…
    Uneori am fost prea oarba, sau n-am avut curaj să-mi deschid ochii pentru vreun nimeni…