• Beniamin,  Dor,  Poveşti

    Dor 2

    Partea 1 | Partea 2

    Cum aș putea descrie dorul încă o dată? Cum l-aș putea descrie atunci când știu că tot ceea ce simt, ce văd, ce cuprind este efemer… Dorul este descris în mii de cuvinte, nu îți este dor când spui că-ți este dor. Nu-ți este dor când începi o nouă viață. Nu îți este dor când inima ta este de piatră… Când ești oarbă… Când ești surdă… Când ești mută…
    Mi-e dor de somn. Acolo unde buricul degetului meu se plimba pe tot trupul tău curat. Mă sacrific urmărindu-te. Cum dormi, cum te trezești, cum respiri… Cum iubești, cum speri… Cum îți este dor.
    Mi-e dor de dorul tău, acel dor de câteva minute, să-mi auzi glasul, să vezi un semn. Mi-e dor de puținele momente fără de dor. Dorul, o ura puternica pe un prezent scârbos. Dorul meu pe care tu nu ai să-l știi… Mi-e dor să nu mai fiu nimeni din neant, dar poate mi-e mie dor să cred. M-am lăsat cândva călcat în picioare și o făceam pentru că-mi era dor de asta, dar tu m-ai învățat să nu mai fac asta. Mi-e dor să mă înveți să trăiesc… Mi-e dor să fiu motivat să te mai caut. Mi-e dor de frumusețea aia pură pe care n-o mai văd… Mi-e dor să-ți spun că-mi este dor când nici un minut nu este între noi. Noi, dorul de noi și de ceea ce am putut fi noi doi. Mi-e dor de tot ceea ce credeam că-ți puteam oferi. Mai mult decât orice, o viață fără de dor îți ofeream.
    Cum e dorul atunci când te pui în pat, înainte de somn, înainte să închizi ochii? Cum e dorul când vrei să-l simți lângă tine atunci în pat și nu ai decât o perna? Cum e dorul când nu te mai privește… Cum e dorul acum când ai curaj să faci atâtea? Cum e dorul când nu mai ai dor… Mie nu îmi este dor?
    Dorul e ca atunci când te pui în pat, privești cerul pe fereastră și încerci să cuprinzi un vid în brațe, dorul este acel sentiment de poftă de care, de multe ori, te abții să-l mai ai…
    Mi-e dor să fiu indiferent. Mi-e dor să mai învăț ceva de la tine așa cum m-ai învățat mereu… Mi-e dor să mai am timp să mai găsesc o jumătate…

  • Beniamin,  Poveşti

    Nimeni din neant (4)

    Partea 1 | Partea 2 | Partea 3

    De fiecare dată doare la fel sau poate mai mult. Așa e lumea făcută… Trebuie să suferi pentru fericire. Nu-i ușor, însă îmi place să cred că după toate câte au fost va veni și o rază călăuzitoare, una ca să mă scoată din hărmălaia asta sentimentală.
    Visam de multe ori la o poveste deosebită. O poveste din care niciun nimeni să nu mă trezească. Niciun Nimeni. O poveste pe care Andrei o știa nativ. Mă făcea să mă simt prea simplă în lumea asta de nimeni. Și eram simplă iar Andrei atunci a fost omul meu. Omul frumos cum am devenit eu mai apoi. Omul pentru care realitatea noastră nu exista dacă nu aveam ceas la mână. Omul care m-a făcut să mă cunosc și să mă recunosc. Omul care m-a avut în mâna lui îndată ce am îngenuncheat în curtea școlii atunci când am cedat să mă mai zbat.
    Învățam în Tonitza, un liceu de nimeni școliți să devină artiști. Era cu o săptămână înainte de ateliere, spre sfârșitul anului iar atenția mea nu era spre vreun nimeni sau alt nimeni ci doar spre școală, casă, părinți, Maria și toți nimenii din jurul meu. Un jur din care Andrei nu exista până în ziua aceea.
    Eu o aveam dirigintă pe doamna Chiru. Profesoara de chimie. El o avea pe doamna Cojan. Profesoara de Biologie. Ce paralelism în materii. E ca o ironie dacă mă gândesc bine. Contextul este exact ca-n glumele alea pe care le fac toți nimenii să agațe vreo altă nimeni. Exista chimie între noi?
    Andrei… Andrei era un pictor bun. Era la pictura. Și el, cu atingerile lui, cu privirile pe care mi le arunca prin curte reușea să îmi picteze lumea de nimeni. Îmi contura spațiul să nu mai scap și apoi îmi arunca, după stare, câte o culoare. Roșu atunci când le-am cunoscut. Galben când îl priveam în curte, negru când nu era prin preajma… Alb când mă atingea. Extremele astea de non-culoare în care mă arunca uneori.
    Așteptam nerăbdătoare orele de chimie să mai pot visa la câte un moment cu el, cum a fost atunci când am placat acasă după ce l-am cunoscut. M-a așteptat la poarta din fața liceului. Rezemat de poartă, privindu-mă de jos zâmbind cu gura închisă și ochii mici. Parcă aștepta să fie impresionat. De mine, de emoțiile mele sau de ceea ce urma să se întâmple.
    M-a privit până în momentul în care am ajuns în fața lui…
    – Andrei…
    – Știu cine ești, toată școala știe…
    – Nu știe nimeni nimic…
    – Nimeni…
    – Nimeni!
    Nimeni și acest nimeni din neant s-a găsit să pună punctul acolo unde nu a mai fost pus un punct, să mă facă să ies din zona mea de confort să fiu curioasă. Parcă din lumea asta incoloră el era urma de culoare care, colac peste pupăză, mai și radia ca un sfânt. Știi, unii oameni radiază atât de frumos încât în jurul lor exista, parcă, o aură de sfânt. Unii oameni sunt atât de frumoși încât felul în care radiază eclipsează orice altceva. Au o frumusețe de care greu te desprinzi. O frumusețe ca o lumina caldă, puternică, superbă, copleșitoare. O frumusețe ce se vede dincolo de crusta unei înfățișări, dincolo de chip, dincolo de farduri sau ruj. Unii oameni sunt atât de frumoși și atât de greu e să ajungi la ei indiferent de ce ai face. Alți oameni sunt atât de frumoși încât se eclipsează unii pe alții și orbesc…

    Va Urma!