• Beniamin,  Postări neinteresante

    (O) dramă…

    În nopțile în care nu mă gândesc la tine simt golul sec ce mă tulbură. Jegul dinauntru gândurilor din care nu mă regăsesc. Sunt rătăcit iar în nimicul ăsta gol, ca și iadul ăsta fără de prezența ta. Gol, prea gol și ars de lungile dureri din greu.
    Cu tine nu am învățat să uit (O) mare iubire cu (O) altă mare iubire, tu nu ai fost (O) altă mare iubire. Tu ești altceva, (O) mare iubire ce a trecut pe lângă mine, de care am strâns cu dinții, care m-a salvat și pentru care, dacă nu știi, îți spun acum, viața mea ar fi fost nimic în comparație cu ce aș mai fi putut să îți ofer. Omul meu… Superb.
    “- Te rog, ce îmi spui mie să nu îi spui ei, să nu le pui altora. Ce faci cu mine, să nu faci cu nimeni!” Cum să-ți uit cuvintele? Cum să uit nebunia, pradă căruia m-am lăsat. Sedus de niște momente de dragoste care m-au îmbolnăvit de așteptare. Așteptarea unui vid, nimic, și-un gol. Așteptarea asta care mă termină pe dinauntru iar tu nici măcar nu vrei sa asculți. Ascultă-mă odată, dumnezeul meu, ascultă-mă că înnebunesc, ascultă-mă că mor de chin, dor și suferință. (O)mul meu frumos, (O)mul meu superb, (O)mul meu curat. Duhul meu sfânt ce-mi păzește gândurile, bucățica mea de speranță către ceva mai bun…. Inexistent!
    Fericirea este o dereglare psihică, am învățat cândva. Și-am mai învățat, datorită ție, să uit trecutul și toate jegurile lui ce m-au ținut în loc. Am avut curajul să te chem, să îți răspund și am avut curajul să te ascult. Te iubesc cu toată nebunia ta, aia pe care o ascunzi, aia pe care am înțeles-o mereu. Te iubesc cu toată suferința pe care ai avut-o în singurătatea asta care ne distruge pe amândoi. Te iubesc în toată splendoarea ta simpla de om curat. Mi-e dor de tine și de mângâierea ta (O)mule, mi-e dor de chipul ce-mi alina suferința asta pe care nu o aveam lângă tine. Pielea fina pe care o mângâiam mereu atunci când erai cuprinsă de brațele mele, ochii în care mă priveam pe mine.
    Am acceptat că te-am pierdut. În favoarea altui neghiob care nu te vede. Am acceptat să fiu nimeni din neant, că probabil sunt mult prea mult pentru altcineva. Sunt mult prea mult pentru oricine dar cu tine multul ăla nu era… Ochii care nu se vad se uită, dar dacă-mi amintesc mereu, și mereu și mereu? Și-n somn și în gând, și numele și ochii și parul tău des, și pielea ta fină, și gândurile mele și neajunsurile cu care mă lupt și jegul ăsta de viață al cărui sens îl am lângă tine… Duhul meu sfânt. (O)mul meu frumos, (O)mul meu superb.
    Este, într-adevăr, o dramă penibilă ce scriu acum, ce-am scris și înainte. O dramă care mă umilește în fața oricui. O umilință care nu cântărește mai mult decât neputința de a te privi, de a te asculta sau de a te iubi. Cum să te iubesc când nu ești lângă mine? Din miile de cuvinte pe care le-am avut despre trecutul meu, am aflat, prin tine, că am tăcut. Și nu am mai vorbit despre el când am trăit să aflu că îl pot uita. Ajută-mă (O)mul meu, ajută-mă să mă salvez singur, să nu trăiesc din amintirea vie din ce am avut cândva, sau ce am simțit. Durerea asta pe care nimeni nu vrea să o înțeleagă. Atât de bleagă este lumea asta, incapabilă să înțeleagă dorul, apăsarea și iubirea. Singurătatea care te împinge spre disperare.
    Trăiesc din fetișuri pe care mi le satisfac când îmi sunt citite poveștile. Alte voci, alte înțelesuri, alte citiri… Poveștile astea triste, penibile, dramatice, obsesive sunt tot ce am din ce am avut cu tine…