• Jojo,  Postări neinteresante,  Poveşti

    Eu nu cred în poveşti. ( 2 )

    Partea 1

    *(Ultimul) Suflu de viaţă

    Ora două m-a surpins tremurând pe scaunul din faţa cancelariei. S-a sunat de mai bine de zece minute şi ronţăiam în draci o bomboană de cireşe. Cică cireşe. Ce de rahaturi. Cum adică cireşe într-o bomboană? Trebuia să se numească chimicală, nu bomboană. Nu ştiu cum şi de unde a apărut, dar un tip înalt şi sobru stătea în faţa mea. Dacă nu i-aş fi văzut catalogul în mâna dreaptă aş fi putut jura că e un puşti de prin a 12 a.
    – Ai un pix?
    – Am un stilou.
    – Mi-l dai şi mie?
    – Mhm, dar îl vreau înapoi.
    – Bine, bine. Ce clasă eşti?
    – A noua
    – Nu prea te-am văzut prin şcoală.
    – M-am tuns şi deaia.
    – Ce glumeaţă eşti!
    – Aşa ziceam şi eu.
    A plecat frecând capacul stiloului meu roz de la magazinul din cartier, magazinul lu’ tanti Tamara. Nu ştiu cum s-a făcut, dar scrie grozav, de aia am ţinut atât de mult să îi reamintesc faptul că îl vreau înapoi. Profu’ a început să fredoneze o melodie de la Roxette. S-a întors zâmbind:
    – Imi aduci aminte de Roxette. Poate că e de la păr.
    Am dat aiurea din cap, iar el s-a dus spre scări.
    Nici nu s-a sunat bine de ieşire că Midotto a coborât scările sărind:
    – Bunăăă!
    – Hei!
    – A, e clar. Nu ţi-ai revenit.
    Nu am ascultat mormăielile ei despre comportamentul meu actual, ci mă întrebam unde umlbă idiotul acela cu stiloul meu.
    – Mă duc până la baie, stai şi tu 2 minute aici!
    A început să facă piruete stângace prin faţa cancelariei, în jurul stâlpilor de susţinere.
    – Ţi-ai ratat cariera, M!
    – Javră!
    Am zâmbit superior în timp ce ea işi continua exerciţiile de eleganţă.
    Au trecut aproximativ douăzeci şi trei de minute de când am auzit soneria de intrare. Doamne! Cum am putut să îi dau stiloul meu preferat?
    – Ce credeai? Că am plecat cu el?
    – Nu.
    Plescăia ca un porc chipsuri Lays. Mi-a trântit stiloul pe bancă.
    – Nu e cine ştie ce!
    „Du-te în pădure„ am scrâşnit din dinţi.
    Am băgat capul în pământ cu gând să număr toate punctele albe de pe granit. L-am auzit cântând pe Ştefan. A, da! El e Ştefan. Este clasa a12 a C, e fotograf şi atât.
    – Buna Jojo! Râzi!
    – Uite acu’!
    A coborât şi ultimul set de scări uitând de mine imediat cum a terminat de salutat. M-am uitat la ceas şi am relizat că ziua mea de muncă patriotică se terminase, ura! Acum rămând doar eu şi ce a mai rămas din mine, acum mă întorc spre tristeţe.
    Azi am fost extrem de agitată, deşi am stat degeaba. Mi-am amintit de o mare parte din viaţă. Mă simt ciudat într-un fel. Simt că încep să îmi revin. Sau revenirea asta duce spre ceva mai rău? Am scuturat din cap şi mi-am strâns lucrurile.
    In ciuda eforturilor mele vizibile, nu am reuşit nici de data aceasta. Am rămas singură, doar cu sunetul răsunător al bocancilor pe coridoarele întunecate, eu şi gândurile mele atât de îndepărtate. Şcoala părea să îmi dea bătăi de cap, să mă scoată din sărite. Simţeam doar răceala zidurilor ce tânjeau după primăvară, răceală care-mi atingea până şi sufletul. Era aproape. Dacă stau bine să ma gândesc eram in ultimele zile de iarnă propriu-zise, dar cu toţii ştim că primăvara se lasă de cele mai multe ori aşteptată. Mama spera să mă îndrept odată cu schimbarea anotimpului. O cunosc pe mama, puteam să o citesc printr-o simplă privire. Nu mai vorbeam, mă izolasem complet de lumea reală in citit sau in Internet pentru zilele când imi doream puţină destindere.. Mă bucură intr-un fel gândul că nu mai creez probleme numănui, nu ştiam că poate fi atât de plăcut. Am devenit ceva ce detestam înainte.
    Tot drumul spre casă mi-am omorât nervii pe un breloc murdar, eram agitată, simţeam un fel de bătaie in piept aşa cum simţi că iţi bate inima, lucruri omeneşti uitate de mult de mine. Ha, am început să râd aşa ca nebuna.
    „Parcă aş avea nevoie de tine. Mda, poţi să treci în starea de mai acum ceva ore că ma sâcâi.”
    Aşteptam să ajung acasă să mă lăfăi în pacea aia divină, căci toată treaba asta cu frigul si bătaia inimii m-a cam speriat. E puţin ciudat să ai asemenea tresăriri când nu ţi le doreşti sau când, probabil nu le-ai mai simţit de mult din cauza unor ambiţii de a te izola în întuneric. Acum mă tot gândesc cât de fericit e cuplul din faţa mea, cât de fericită e fata asta. Nu vreau să sune ca vreun soi de admiraţie din partea mea la această fată modestă în toate. Uneori încep să râd când văd tot felul de tărăncuţe dându-şi aere de Bucureşti prin acest mic orăsel de provincie. Individa pare destul de mare ca şi ani, dar nu sunt convinsă pentru că mă induce în eroare vocabularul ei de redusă mintal. Ah, ce porcarie. M-am enervat cumplit când am observat că se ţinea de mână cu tipul vesel de prin liceu. Ce jenant, Ştefan! Scapă de ea! Am încercat să îi depăşesc şi să imi văd de drum, însă iubirea lor aşa-i de mare că nu ai loc să treci pe trotuar. Am luat-o pe şosea. Mă simt liberă, la dracu!
    Ceva străin îmi curgea prin vene. Adrenalina, mi-am dat seama, de mult timp absentă din mine, care-mi făcea pulsul să bată mai tare. Era ciudat de unde dracu’ adrenalină dacă nu-mi era deloc frică?
    Nu vedeam niciun motiv să îmi fie teamă. Nu-mi puteam închipui niciun lucru de care îmi mai putea fi frica, cel puţin nu fizic. Am început să când o melodie de la Blink 182 şi să râd isteric, însă era doar o reacţie adversă a depresiei mele.
    – E drogată!
    – Ce e păpuşă, iţi e poftă de scanc? Te asigur că nu sunt drogată, doar mă distrez.
    Este unul dintre puţinele avantaje pe care le ai atunci când pierzi TOTUL. Eşti liber să faci ce vrei atâta timp cât nu mai ai pe nimeni care să sufere lângă tine şi pentru faptele tale. Eram în mijlocul străzii când o maşina se apropie în viteză. Ştefan se intoarce nervos:
    – Ai innebunit? Vrei să te sinucizi ?
    – Nu, nu vreau asta. Tonul meu era defensiv, dar era adevarat ceea ce spusesem. Chiar şi acum când moartea ar fi fost o uşurare indiscutabilă, nu am luat-o in calcul. Cu siguranţa nu era ca şi cum mi-aş fi pus o lama la încheietură. Şi cu toate astea, înca mai respiram.
    M-am căutat disperată prin buzunare după o batistă, plangeam. Doamne, trăiesc. Penibilul moment de mai devreme a încetat, căci m-am mustrat singură pentru nenorocirea asta. Maine va fi la fel. M, noapte bună!

    Va urma!