• Gânduri,  Jaques Napier,  Muzica nopţii,  Postări neinteresante,  Poveşti,  Teatru,  Vulgar

    Piesa de teatru „Tramvaiul 34”

    Că tot veni vorba de piese de teatru, tot din ideea pornită de Beniamin într-una din poveștile sale fictive despre un anume bărbat într-o cârciumă am adăugat puțin din ce mi-a mai povestit din viața lui și am creat piesa perfectă, sau mă rog, aproape perfectă. „Tramvaiul 34”. Doar o părticică din ea, deocamdată. Pentru cei ce nu știu tramvaiul cu numărul 34 circulă de la Gara de Nord pâna-n Berceni, țin să menționez iată, încă o dată ca și în ultimul post al meu că piesa este pur fictivă. Astea fiind spuse, spor la citit.

    Tramvaiul 34

    de Jaques Napier

    Personaje:

    Soțul : Marian
    Soția: Elena
    Chelnerul
    Sectoristul
    Naratorul din textul de început
    Piese de fundal : ( PIESELE SE VOR REPETA CONSTANT PE VOLUM AMBIENTAL PE TOATA DURATA DIALOGURILOR )
    LIVE Cinoi de la Bobești – Cine doarme liniștit ( ascultare )

    Not here!

    LIVE Cinoi de la Bobești – Casmarel al valvalea ( ascultare )
    [MEDIA=28]

    O cârciumă rustică, tipic Bucureștiului din ’92. Două mese una în stânga, una în dreapta. Pe una o față de masă cu o scrumieră în mijloc unde servea eternul Sectorist, pe cealaltă o față de masă cu 3 pahare, două cu vin unul cu votcă și-o sticlă de vin roșu desfăcută. Atmosferă tipic de cârciumă cu fum de țigară și muzică de ascultare în fundal. La cea de-a doua masă Marian, soțul decedatei soții Elena își vărsa amarul după mormântare cu reproșuri aduse ei chiar și după moarte. Îmbrăcat într-o geacă neagră de piele, pantaloni de stofă negri, cămașă albă cu manecă scurtă și pantofi ciocați negri. Elena, cu chipul și vualul alb.

    Marian : ( stă și soarbe liniștit piesele ce cântau ambiental pe fundal clătinând din cap ușor privind în dreapta lui în gol ).
    Elena : ( în partea stângă îl privește pe Marian )
    Chelnerul : ( șterge pahare )
    Sectoristul : ( fumează liniștit )

    Naratorul : ( în timp ce piesa ajuge la volum ambiental începe recitalul ) În marele București, ( pauză câteva secunde ) al timpurilor noastre, unde criza financiară nu era ci doar perioada de după Ceaușescu. Elena, o femeie, o mamă, o soție moare călcată de-un tramvai. Tramvaiul 34… ( pauză câteva secunde ) Scăpând astfel de durerea ce-o trăia alături de soțul ei Marian, un pocăit ce nu mai era pocăit, un om ce nu mai era om, o familie ce nu mai era familie, o iubire platonică ascunsă bine printre gândurile de ură reciprocă și-un copil ce urma să-i semene…

    Marian : Dați-vă dreacu, toți cu tramvaiele voastre. ( clatină din cap și privește în jur ) Cine dreacu v-a mai făcut pe voi ( urlă ) băăăă? Adu pentru nevastă-mea o sticlă de vin beee ( urlă la chelner care acesta vine rapid cu sticla cerută ). Asta ți-am cerut eu mă? Adu mânca-ți-aș o sticlă d’aia cea mai scumpă să-i arăt c-am iubit-o și-am fost domn. ( strigă ) Iauzi mă, fira-ți-ai dreacu. ( ridică un deget în sus și clătină dupa piesa care cânta în bar ) Să cânte pentru soția mea. Iauzi fă… ( se intoarce spre soție )

    Elena : ( oftează ) Off Mariane…

    Marian : ( răspicat ) Ce vrei fă? Taci dreacu și ascultă piesa, de sufletul tău fă… Că nu ți-am spus ce greutăți mi-ai făcut cât am trăit cu tine. ( clătină din cap și privește în dreapta lui ) Auzi piesa asta, tată. Unde-i vinul ăla ( urlă ) bee. ( pauză 2 minute, doar piesa canta, Marian doar clătina din cap ) Mi-e dor de tine, fă, fir-ai a dreacu, mama copiilor mei ( soarbe din pahar ) să fie de sufletul tău. Asta ca să mai mergi cu 34 de la Dristor la Muncii fără bărbate-tu. ( sughiță silențios ) Fă, de ce nu m-ai luat cu tine făăăă ( urlă ) de ce? M-ai lăsat să-ți cresc copii, ( trage de geacă ) ‘te dreacu d’acilea, m-ai stors de bani o viață și-acum nici moartă nu mai pleci? Adu-ți aminte fă, pe vremurile de după Ceașcă ( clatină din cap ) când nici dreacu nu te lua, eu ți-am luat de îmbrăcat, te-am hrănit și ți-am dat un acoperiș deasupra capului, că tac-tu nu te mai primea. Ai vrut sa cunoști Bucureștiul ( bufnind în râs ). Încă-un pahar ( cheamă politicos chelnerul ).

    Elena : ( îl privește si oftează ) Mariane, Mariane… Ce viață am avut cu tine, de nu credeam că vei pleca înaintea mea…

    Marian : ( soarbe din pahar în timp ce soția vorbea și nervos răspunde ) Taci fă…

    Elena : De ce Mariane? De ce să tac? Nici moartă nu-mi spun oful? Acela că m-ai omorât cu zilele.

    Marian : ( radică tonul ) Ce zile fă? Ce zile? Te’n gâtu mă-tii d’aicia! Când eu munceam și mă-ta-ți zicea să te duci la altul că nu-ți mai e cu mine, nu-ți ajungeau banii fă, sau ce?

    Elena : Fi-tu, Florin, câtă bătaie i-ai dat Marianeee ( îi spune numele în jale ), Mariane. În clasa-ntâia să-l duci cu urme de curea pe față să m-arate lumea cu degetul.

    Marian : Eu știu cel mai bine cum e să fii arătat cu degetu, fă. ‘Te dreacu d-aici ( aruncă paharul după ea ). ( țipă spre chelner ) Băăă ce te uiți așa mă? Adu-mi încă un pahar, azi am bani…

    Elena : De unde ai bani Mariane?

    Marian : Ce te interesează pe tine, fă? Am vândul ce mi-ai mai lăsat, o casă și ce mai era în ea,

    Elena : Și băiatul?… ( Marian întrerupe )

    Marian: ( întrerupere ) Fi-tu e la mă-ta, a dreacu nici moartă nu mi-l lași, fă? ( zâmbește ironic și sughița silențios )

    Elena : Au fost zile întregi in care mă rugam, Mariane, mă rugam să nu mai ajungi acasă să nu mai te mai văd beat , să nu mă mai bați, ( el clatină din cap și zâmbește ironic în timp ce ea vorbește ) să nu ne mai sperii… Mă saturasem să mai tresar cu nopțile când auzeam ușa de la lift trântindu-se, indiferent de oră tu erai Mariane. Adu-ți aminte când m-ai gonit din casă, când ai adus-o pe Lili, boschetara aia de la sifonărie. Ce-ți oferea aia? ( repezită spre el ) Ce-ți dădea aia și eu nu, Mariane? Când mergeam la Policolor și munceam ca o sclavă să ne fie bine și toți m-arătau cu degetul “Uit-o pe Pocăita iar cu vânătăi pe față”, că tu nu știai cum să mă mai mângâi decât cu palma sau cureaua.

    Marian : ( ridică tonul ) Ce curea fă? Ce gâtu mă-tii-mi spui, fă ? Că te-am bătut? Te-am bătut că nu erai femeie de casă, fă! ( zambește ironic, ea întrerupe )

    Elena : ( întrerupere ) Femeie de casă, Mariane? Când eu îți puneam ciorba-n față și-o aruncai pe pereți și întrebai unde-i mâncarea? Copilul nostru ce v-a învăța de la tine…

    Marian : Fa, ăla-i copilul meu, nici moartă nu mi-l iei fă, că te bat de te întorc…

    Elena : ( oftează si-l privește cu mila ) Mariane, Mariane… Fi-tu-ți seamană leit, se uită urat ca tine, se poartă ca tine. Mariane, Mariane…

    Marian : ( ironic ) Da’ ce-i fă, nu-i ca ălalt de la Titel, care l-ai făcut când erai pe mâna lui. Fă, dacă eram eu Titel te omoram cu mâna mea, fă, fir-ai a dreacu. De ce n-ai fost, femeie de casă, ( urlă, și dă cu pumnul în masă ) făăăă.

    Elena : ( repezită la el ) Am fost Mariane, am fost. Când tu veneai cu nopțile descheiat la pantaloni, îmi luai cu toporișca hainele pe care le primeam de la sindicat, cine-ți mai ierta? Când făceai scandal de te știau toti vecinii… Marian dracul. Cine te acoperea? Că mă dădeai cu capul de pereți și te vedea fi-tu, cine îți mai suportă, Mariane, atâtea, cine? Amintește-ți cum vorbeai când ne-am cunoscut la Policolor, de-mi spunea nevastă-ta Maria, cu care mai ai două fete care tot eu le-am crescut; îmi spunea să am grijă cu tine că și pe-aia o băteai. ( milogită )Mariane… Mariane…

    Marian : ( suflă ) Mai dă-mi un pahar…

    Elena : Ții minte când veneam de la Jidanu, prietenu tău de suflet de la Policolor, de te întreba nevastă-sa-n tramvai, “ce-ai Marine cu Pocăita?”, te luase dracii că mă închinam la biserică. Cine mai stă cu tine? Cine? Că ajungeam acasă doar ca să mă iei la bătaie, și să mă scuipi…

    Marian : ( privește arogant spre ea ) Fă, eu te scuipam să nu te deoache careva… ( zambește ironic )

    Elena : Adu-ți aminte când am vrut să plec…

    Marian : ( radică tonul ) Taaaaci fă, ‘te dreacu, ascultă piesa asta. Pentru nevasta-mea, dă-i mai tare frate ( volumul piesei crește ). Iauzi, băi ( către chelner ) mâncați-aș ochii tăi, dă de băut la toți de sufletu lu nevastă-mea. Dă-i și lu Sectoristu ăla bulangiu de la cealaltă masă. ( 3 minute timp în care piesa cânta în fundal, chelnerul aduce paharul cu băutura Sectoristului, acesta ridică paharul semn de mulțumire lui Marian )
    Auzi fă ? ( întorce privirea spre ea ) Când te-am prins cu Sectoristu-n casă, cine gâtu’ mă-tii te-a mai bătut fă? Pentru ce? Când te pipăia bulangiu ăla și tu rânjeai la mine ca o proastă, mă luai de fraier că eu muncesc și te umplu de bani și tu umblii cu Serctoristul, a dreacu de jegoasă.

    Elena : ( plange pe ascuns ) : Nu Mariane, tu erai cel… ( întrerupe Marian )

    Marian : ( întrerupe ) : Taci, fă…

    Elena : ( plânge în timp ce Marian vorbește )

    Marian : ( urlă în întrerupere ) Fă n-auzi să taci dreacu, nu ai știut nimic din ce îmi doream eu, fă. Cine dreacu era bun fă, cine? ( clătina din cap ) Cine mai vine cu traistele pline cu mâncare. Pește fă, d-ăla mare cum era-n Obor la vânzare, lapte…bani-n gâtu’ mă-tii că nici să-mi crești copilul n-ai știut…

    Elena : ( oftează ) Mariane…

    Marian : Să taci, fă… De ce n-ai fost femeie de casă? Când te duceam la Cernica la neamuri, soacră-ta Dumnezeu s-o ierte! ( varsă vin pe jos, cum se face la morți ) Să-i fie țărâna ușoară, îți zicea, te-n gâtu mă-tii fi-atentă aici ce zicea: Dacă nevastă-ti e curvă, de-o la dreacu-n bătaie. Făăă ăsta ai meritat și tu și Sectoristu ăla bulangiu.

    Elena : Mariane, cuvă-ți sunt și-acum când nu te mai încălzesc cu nopțile pe care rar le mai prindeam cu tine treaz? Și când veneai, Mariane, te miroseam a spurcăciune de la intrare, și eu eram curvă? Când te vedea fi-tu gol prin casa cu cate-o târfă ce-o vrăjeai, împuțitule, și eu ți-am dăruit un copil.

    Marian : Shhh, taci, ascultă piesa asta, fi atentă ce zice. ( piesa cântă 2 minute ) ( Sectoristul se uita, Marian reacționează ) Ce gura mă-tii te uiți mă? Ia de bea aici de pomană, ( îi dă sticla de pe masă ) că nici ție nevastă-ta nu ți-a dat.
    ( întoarce capul spre Elena ) Fă dăte-n gâtu mă-tii, acum cine-mi mai fură copilu fă? Cine îl mai ascunde?

    Elena : ( întrerupe ) Marianeee….

    Marian : Nu ai știut să mă ierți niciodată, fă, să-mi zici mersi că te-am îngropat.

    Elena : ( ironică ) De nu mă călca tramvaiul, Mariane, muream bătută de tine, ții minte în spital când am fost, de mă întrebau doctorii ce am, și bineînțeles îi mințeam. Nu știi că Traian, șeful de secție de la Policolor știa de tine, când mă vedea pe la spital știa că tu erai dracul în toată afacerea asta. “Iar te-a mângâiat Pocaito?” Mariane, nu te-ar vedea Dumnezeu, că ai venit la spital cu două banane și-o portocală să te culci cu aia de la cardiologie, și tot băut erai Mariane? De ce m-ai bătut când te-am întrebat de ea? De ce? Că se uita toata lumea la noi când mă păruiai în fața policlinicii de la Policolor.
    Și eu nu ți-am iertat atâtea? Mă gândeam la fi-tu, ce-o să se-aleagă de el, că Pocăita nu mai e să tragă sfori pentru amândoi?

    Marian : ( aruncă paharul înspre ea ) Niciodată să nu mai vorbești de băiatu meu, fă, fir-ai a dreacu’ de jegoasă. ( către chelner ) Alt pahar cu ce-i placea neveste-mi. ( spre ea ) Făăă, nici mă-ta aia de la Moldova și nici tac-tu ăla nu a băut vin ca la mine acasă…

    Elena : ( tristă ) Cel de pe pereți Mariane?

    Marian : ( țipă ) Făăă, de la Radovanu, de la soacră-ta aia care o să stea lângă tine, să ai grijă de ea…

    Elena : ( zambește ironic ) Vinul de la Radovanu?

    Va urma!

  • Dor,  Gânduri,  Iubirile mele,  Jaques Napier,  Muzica nopţii,  Postări neinteresante,  Poveşti,  Teatru

    Jaques Napier și piesa „Ultim cuvânt!”

    Salut, eu sunt Jaques. Jaques Napier, exact ca pe Joker-ul din Batman, ce ironie, nu? De astăzi eu voi scrie pe blogul pe care îl administrează Beniamin, el fiind hotărât să nu mai scrie… Oare? Mă rog, am să încep prin postarea unei piese de teatru din povestiri chiar de el ( Beniamin ) spuse, cândva la o cafea. Piesa se numește „Ultim cuvânt”; o bucata din ea voi posta acum restul ulterior și practic ce se întâmplă aici e ceva pur fictiv; cât despre mine, pe lângă nume vă pot spune că am 20 de ani nimic mai mult. Acestea fiind spuse, spor la citit…

    Ultim cuvânt

    de Jaques Napier

    Personaje:

    Iubitul : Bogdan
    iubita : Cornelia
    Piese de fundal: Florin – salcia

    [MEDIA=27]

    Într-o încăpere întunecată, luminată ușor pe fundal de piesă un cuplu se săruta de zori…

    Bogdan : ( o apucă pe Cornelia de mănă, o trage și-o sărută pasional )

    Cornelia : ( surprinsă îl sărută înapoi pe fundalul piesei )

    Luminile se sting și se aprind în timp ce piesa cânta iar ei se îmbrâțișau și se sărutau în timp pe fundal până la sfâșitul piesei.

    Cornelia : ( îl împinge ) Ți-am spus că vreau să uit, Bogdan… Ți-am spus că nu mai am ce simți pentru tine… Pentru noi. ( pivește în jos, înapoi ) Îmi pare rău…

    Bogdan : ( o privște cu ochii milogiți ) Cum așa Cornelia, cum așa? Cum poate fi altfel când am greșit a doua oară, tu știi bine, oamenii se schimbă, pâna și tu te-ai schimbat…

    Cornelia : ( întrerupe repezită ) Dar în rău..

    Bogdan: ( reia discuția o prinde de mâini și-o privește în ochii ) Iubito! Te rog… ( o sărută )

    Cornelia : ( îl împinge și îi dă o palmă ) Nesimțitule! ( se răstește la el, el lăsa capul plecat ) Cum poți, tu, să-mi ceri ceva ce nu-ți mai pot oferi? Ceva ce aș vrea și totuși n-aș putea, când tu fie și a treia șansă de ți-aș da-o ai pierde-o-ntro clipită? La fel ca-n’ dățile trecute. Nesimțitule ! Egoistule! Te-am iubit ( îi ridică privirea cu degetul sub barbiă lui iar el o privește iubitor ) Uită-te la mine. M-ai învătat sa iubesc, m-ai învățat să mă descopăr, să stiu ce să simt și ce nu, și pentru cine; când tu ai plecat întâia oară din viața mea. Și totuși, iubitul meu, te-am iertat. ( îl sărută părintește pe frunte ) Te-am iertat căci te iubesc. Nesimțitule! ( brusc o altă palmă apoi își întoarce spatele și plânge ) Tu știi câte nopți m-am întrebat unde ești, Bogdan? Tu știi câte zile mă prefăceam cu zâmbete false și gânduri îndepărtate la iubirea ta? La noi… La ziua aceea când ne-am cunoscut? Dar nu! ( se șterge pe față și ridică privirea, tot cu spatele la el ) Nu sunt atât de slabă. Nu, iubitule, nu din nou, nu iar. N-ai să te mai strecori în viața mea cu acele cuvinte dulci de poet nedescoperit. N-ai să mai apari din neant, acel nimeni și tot ce îmi doream, nu vei mai fi așa, n-am să te mai las. Pleacă! … ( se răstește la el ) Pleacă nu auzi?

    Bogdan : ( cu privire milogită ) Iubita mea, s-au schimbat atât de multe..

    Cornelia : ( întrerupe ) Ai schimbat multe…

    Bogdan : ( oftează și reia ) S-au schimbat multe la mine, nu mai sunt cum eram, nu mai gândesc ceea ce gândeam cândva, când eram cu tine… Am invațat să prețuiesc…

    Cornelia : ( se întoarce cu fața la el și întrerupe ) Tu? ( bufnește în râs ) Pfoa, tu, Bogdane? Erai cu mine? Când erai tu cu mine? Atunci când te gândeai la telefoane și laptopuri sau cum să te culci cu tipa aia cu care vorbeai să faci videochat? Jură-te… ( râde sarcastic )

    Bogdan : ( îngenunchiază îi ia mâna și o sărută ) : Iubito… Încă te iubesc…

    Cornelia : ( sarcastică privește înapoi ): Ridică-te că nu mă impresionezi cu nimic…

    Bogdan : ( o ia de mâini iar ea privește înapoi ) : Privește-mă, aici sunt. Nu mă mai iubești? Nu mai sunt eu cel ce îti întoarcea viața la o mie de grade? Unde-ți sunt cuvintele? Unde e acea mareață iubire pe care tu însăți mi-o șopteai nopțile la telefon? Ori eu nu te-am iubit deloc? Atâta timp, mi-a fost teama de mine… Mi-a fost teama de tine. N-am vrut să mă rănești ca altele-naintea ta, să te iubesc iar tu să pleci și eu să sufăr precum tu suferi acum. Știam că dacă sunt indiferent te voi ține lângă mine, că mă vei iubi, că vei avea grija de inima mea când era suferindă… Aveam un viitor, dar nu a depins de mine. Nicicând. Dar acum însă… Tu… Tu poti schimba multe, și ai schimbat…. M-am schimbat. N-ar fi cuvinte să-ți spun câte-mi amintesc pe vremea când noi eram iar alții pofteau la noi, la iubirea noastră… Cuplul perfect cum tu spuneai cândva, știai prea bine, și învățasei să mă ții lângă tine… ( privește în jos iar ea îl privea confuză ) Știu… Ți-am făcut multe, am greșit mult, însă nu am venit prea târziu, simt asta, o simt în măduva oaselor. Încă mă mai iubești deși… ( pică în genunghi )

    Cornelia : ( privindu-l cu mila ) : Desi ce, Bogdan? Cuvintele nu mai sunt un atuu în cazul tău. Nu mai sunt atât de mișcată de ceea ce tu îmi spui. ( răstită la el ) Nu pot trece peste nu înțelegi? Nu pot. Nu meriți. Ma doare mai mult că imi aduc aminte de ziua aia… Acea primavera, acum îmi pare rău de ea… Când te-a adus Andreea la mine, erai un nimic, acum ești la fel, mi-ai vorbit o zi întreagă la un Sprite și nu ți-a păsat dacă prin coincidența printre prietenii tai era și Alex, iubitul meu. ( zâmbeste ironic ) Erai rebelul meu. Reușisei să mă ridici de pe pământ chiar și arogantă cum eram eu, m-ai suportat, iar când te-am sărutat eram parcă în alta lume… Mă îndrăgostisem de-un șarpe. Nesimțitule!

    Bogdan : ( trist ) Și-un șarpe de eram, m-ai iubit… Și erai ceea ce-mi doream cândva, sufletul care avea grija de mine când imi era greu. Când nu știam încotro s-o iau…

    Cornelia : ( sarcastică la vorbă se plimba prin încăpere iar el privind-o ) : Dacă mai eram fata cea naiva de altădată îți credeam cuvintele și făceai ce vroiai din mine. Îți săream în brațe și te sărutam cu foc așa cum am făcut-o cand am plecat în Germania. ( plângând îi cuprinde obrajii baiatului ) Iubitule! Nu pot uita când cu nesimțire m-ai mințit că muncești departe iar tu erai poate în pat cu acea… Curvă! Cu ce ți-am greșit, ce nu am făcut pentru tine, mai mult decăt oricine în lumea asta? Te-am luat în viața mea din nimicul tău, prietenii mei erau ai tăi. Visam că te potriveai ca o manușă în viața mea și ai dat cu piciorul când eram mai fericită… Când aveam nevoie de tine mai mult. ( liniște preț de un minut vreme ce ea suspină ) Nu am mai mâncat cu zilele. Nu mă mai îngrijeam, nu mă mai recunoșteam, pentru tine… Tu, iubitul meu, tu m-ai făcut să sufăr mai mult decât altcineva vreodată în viața mea, iar tu vrei să te iert? ( sarcastică ) Tu? Tu vrei o noua viață? Jură-te! Ai o nouă viață alături de cea la care ai plecat când eu îți ofeream tot.

    Bogdan : Știu! ( o ia în brațe ) Știu tot ce am făcut, știu că mă iubești, știu că vrei poate mai mult ca mine să ne sărutăm iar și ne iubim orbește cu zilele, fără obsesii sau nebunii. Putem repara, o putem lua de la început, putem fi ca înainte…

    Cornelia : ( dezamagită ) Să ne iubim?

    Bogdan : ( entuziasmat ) Da, iubito! Da! Să fim fără griji și fără inhibiții. Oriunde, oricum, oricând cu tine… Cu mine.

    Cornelia : ( repezită ) Vezi? “Oriunde, oricum, oricand…” m-ai devora toată, nu-i așa? Ca de ziua Liviei atunci când te-am iubit întăia oară, nici nu m-am gândit. Într-o baie de cafenea. Mă îndrăgostisem mai mult decât trebuia de tine. Și nici nu-ți știam poemele. M-ai vrăjit mai mult decât trebuia. Ți-am dat tot ce aveam, și le-ai călcat în picioare…

    Bogdan: ( o prinde de mâini ) Iubito, ții minte când eram la Busteni, când m-ai luat în dimineața aia de nu știam ce-i cu mine, și ne-am iubit pe ascuns ca fratele tău să nu știe… ? Când dormeai pe pieptul meu și priveam stelele nestingheriți noaptea pe fereastra, iar tu mă mângâiai mereu…

    Cornelia : ( dură ) Nu mă mai impresionează cu nimic ceea ce-mi spui, sunt sigură că e încă o schemuță de-a ta să mă faci să sufar din nou. ( plângând spre el ) De ce ai venit înapoi? De ce? ( lovindul cu podul palmelor pe piept ) Să-mi întorci viața la o mie de grade iar? Să plâng după tine din nou?

    Bogdan: ( o ține în brațe după luptă ) Nu iubito, nu! Acum știu , am învățat…

    Cornelia : Ce-ai învățat? Cum să mai profiți de inima mea și să-mi faci rău? Dispari! Simplul fapt că vorbesc cu tine-mi face rău! ( se zbate iar ) Nu întelegi că am uitat tot ce are legătură cu tine?

    Bogdan: ( îi dă drumul și îi vorbește trist ) Te rog iubito, lasă-mă să-ți dovedesc că m-am schimbat, te rog! Să știi, de când am revenit înafară de tine altceva nu am….

    Cornelia : ( arogantă ) Nu, nu știu. Și e vina ta că nu știu și că atât mai ai tu… Tu i-ai îndepărtat pe toți…

    Bogdan: Oamenii se mai schimbă iubita mea. Până și tu te-ai schimbat…

    Cornelia : ( întrerupe sarcastică ) Și oamenii promit, și mint, și înseală, și trădează; și dacă fac o dată vor mai face, și se schimbă doar cel care dă dovadă de conștiință și remușcări. La tine n-am văzut asta niciodată și nici nu ma voi astepta să văd. Și, mă rog, ce-mi ceri? Iertare?

    Bogdan : Da, iubita mea!

    Cornelia : Meriți? Și cu ce te-ar încălzi?

    Va urma!

  • Dor,  Gânduri,  Iubirile mele,  Muzica nopţii,  Postări neinteresante,  Poveşti

    Jurnal 13

    [MEDIA=26]

    Dragă Jurnal… Bună seara, bun să-ți fie gândul când îți mai aduci aminte de mine, oriunde-aș fi, de sunt sau nu treaz în lumea noastră beată. Aceleași lucruri le fac zi de zi de zi de zi… Zilnic mă gândesc la ce bine era… Zilnic mă privesc cu dispreț… Zilnic prefer să dorm. Zilnic stau închis. Zilnic deschid ochii spre ceva mai bun. Zilnic aștept, zilnic mă abțin… Nu mai am ce repara, mă zbat zadarnic. Știu Jurnalule, știu, că le-ai auzit de-atâtea ori; doar tu mă mai asculți, că tot aceeași chestie o zic mereu. Nici nu mai am ce scrie, nu mai am pentru cine… Nu mai am pentru ce.
    Mi-au spus ele, de-atâtea ori iubite, Jurnal, că trăiesc în trecut, că trăiesc din povestile mele că eu sunt unul cu trecutul; și eu când nu voi mai fi ce se va alege de ele? De poveștile mele? De tine?
    Uite, am de azi o săptămână de când n-am mai căutat, am poate o lună de când mi-am pierdut speranța și chiar zile-ntregi de când nu ți-am mai scris. Nu mai am ce să-ți scriu, nu mai am ce face, m-agăt de ce mai am. Nici de tine nu mă pot lipi. Ce se va alege de mine? Ce voi fi mâine, când mă gandesc că dacă-aș putrezi nici I.I. nu ar veni, nici C.D. n-ar da o lacrimă și nici prea-fericita P.C. n-ar vrea să mai audă? Vreau doar un nou început alături de tine, jurnalule, alături de tine și de fericirea pe care ți-o pot dărui. Îti cer mult?
    E a trei spre zecea însemnare cu tine, ziua când am cunoscut-o pe I.I. , mai ții minte?

  • Convorbiri,  Dor,  Gânduri,  Iubirile mele,  Poezii,  Postări neinteresante,  Poveşti,  Teatru

    A două zeci și șasea poezie în listă

    25 nr.403 Oglindire
    (22:59; 22.05.2009; Copoiu Florin Beniamin & Oana Guță)

    – Ai scris, cândva, în râdurile tale,
    Poeme dulci sau acre, cine știe?
    De draci sau îngeri; motive generale
    Și nu le-ai înțeles? dar fie!

    – Aș vrea să șterg ce-am scris pe-acele file
    Să uit, să zbor peste amare zile
    Aș vrea… să fiu un fluture pe-o floare
    Să nu mai simt în veci că doare…

    – N-am spus să nu mai simți, iubito.
    N-am spus să uiți de-ar fi ea și durere
    Deși o spui noi știm ca ai gândit-o
    Durerea ta provoaca doar placere…

    – Durerea mea-i ca vinul ce te-mbată;
    Îi sorbi otravă nesătul. Nu simți
    Că roșul te inunda-ndată
    Te face să îți ieși din minți?

    – Cu gândurile gust, cu ochii te citesc,
    N-ai tu otravă ce m-ar omorâ pe mine
    Tu știi, la una ca și tine tot tânjesc
    Să-mi spună atunci de fac un rău sau bine.

    – Eu-s trupul brun ce-ţi invadează gândul,
    Cu ochii verzi ca jadul în apus.
    Sunt fiica ielelor şi-a viselor furate,
    A orelor târzii ce în păcat te-au dus.

    – M-aș duce de ai veni cu mine
    Ți-aș da, de-ai vrea și gândul cel dintâi
    Un simplu „da” aș vrea eu de la tine
    Trecutul meu nicicând să nu-l bântui.

    – Aș zice „da”, ca într-un joc de mici copii
    Să alergăm, să amețim în orele târzii
    Dar parcă tot mai dulce sună „nu”…
    Să vâd cum te topești și tu.

    – Tu știi ca aș topii! Of și ce aș mai topii
    Când multe-n urma ta mi-au spus
    Să bântui nopțile. Exact, ca niste mici copii
    Să mă topesc de tot, să vă privesc de sus…

    Oglindire on Yahoo! 360º