• Dor,  Gânduri,  Iubirile mele,  Poezii,  Postări neinteresante

    A douazecisiuna poezie in lista

    20 nr.398 Iarta-ma…
    (19:05;16.10.2007;Copoiu Florin Beniamin)

    As vrea sa-ti multumesc din nou, firava mea iubire.
    Sa-ti multumesc din suflet c-am inviat cu tine…
    Si am trait prea-fericit cu chipul tau-n privire,
    Si niciun rau nu a mai fost…Ce bine!

    Eu am trait sa te pastrez pe veci;
    Ca niciodata nu ti-am cumparat iubirea.
    Sa-ti incalzesc privirile prea reci,
    De vrei acum imi schimb chiar si gandirea.

    Vreau tu sa ma saruti…parinte!
    Sa vi sa ierti copilul rau. Pe mine!
    Iubirea mea-i curata…sfinte!
    Merit sa ma pedepsesti prea bine.

    Iarta-ma… on Yahoo! 360º

  • Gânduri,  Postări neinteresante,  Poveşti

    …fragment (poveste de sinucigas) ( cu 13 ani in urma in Salaj )

    | Acum | Acum zece ani | Acum cinci ani | Acum un an |

    …era tatal fetitei mele, tatal copilasului meu, ce-l adoram si stia ca ii iubesc mult pe amandoi desi paream foarte rautacioasa. Da. Ii iubeam. Pe el mai ales ca era un barbat respectat dintr-un cadru militar. M-am indragostit de el intr-un trecut, greu, rece si aparent statornic. De ce statornic? pai prin simplul motiv ca nimic nu se schimba nici dupa ce-l cunoscusem. Am invatat sa-l iubesc, si el m-a facut sa cred ca la fel a facut pentru mine, desi undeva acolo am stiut ca el ma iubeste si cu atat mai mult ca-i daruisem o fetita ce-i semana leit. Era un barbat bine, si foarte de dorit de alte femei, ne respectam si doar atat, desi era un copil la mijloc. Poate ca pentru copil am mai ramas impreuna, sau poate ca el m-a iubit, sau nustiu, cert este ca eu am invatat sa-l iubesc mai mult decat orice. Viata nu era atat de dura cu noi, si nea ferit de rautatile oamenilor din jur sau ale trairii oamenilor ce venea vorba de familie; fetita crestea, eu munceam bine-mersi cu un salariu decent, el tot in cadrul militar era. Mi-l amintesc indurerata cu tot ce era el, ca venea cu noptile beat, cu o geanta intr-un brat si un buchet de flori in cealalta doar ca eu sa-l iert de isprava. Mi-era atat de drag, si pe cat vedeam ca fetita era atasata de el iar acum nu mai este, pe cat ma durea mai tare.
    Intr-o perioada, pe cand munca era munca, scoala era scoala si casa era casa, imi ocupam ziua cu tot felul de lucruri sa nu ma gandesc la cum sa ajung mai repede acasa, a veam o stare de neliniste…eram tulburata. Presimteam ceva. Dar ce urma sa fie intamplarea ca bunul Dumnezeu m-a pedepsit nemilos cu o durere de neinchipuit, ce era sa fie? Fata era la scoala sotul sa serviciu sa-si rezolve din probleme…sa-si rezolve anumite lucruri din multimile de probleme ce-l inconjurau, problemele din cadrul militar…boala lui cu care se lupta de ceva vreme. Era altfel. Era schimbat, parca zilele treceau doar asa sa treaca, picat in ganduri mai mereu incerca sa se regasesca, sa isi simta din nou sufletul. Era pierdut.
    Ca tot vorbeam de el, sa incerc sa mi-l amintesc intr-un intreg amanunt ce era ca si barbat…mi-a dovedit de mii de ori ca trecuse de respectul de la inceput si imi daruia iubire, iar eu nici in ruptul capului nu recunoasteam ca il iubeam pentru simplul fapt ca eram o femeie puternica si foarte rationala, dar el a invatat sa traiasca cu mine pana in clipa in care el era ca si…. ca si o legume. Erau zile cand manca banane cu fata, ea radea saracuta ca nu stia ce se intampla iar el, acel om care nici in ruptul capului nu manca banane el totusi a mancat. Ma doare sa stiu ca eu sunt acea femeie ce n-a gasit leac de barbatul ei sa-i poarte grija copilului; ca ma rog zilnic la Bunul Dumnezeu ce-o fi fost in mintea lui si ce gandeste el acum sau unde-o fi. Plang.
    Scurta gandire, caci intr-o clipita am reusit sa fug spre casa din ziua cu pricina. O zi de mai ploiasa. Poua greu de nici la un metru nu te vedeai, si intr-o inconstienta am pornit spre casa. M-am grabit, de nu stiam ce-i cu mine, simteam ceva desi nimic nu ma putea face sigura de vreo intamplare. Repede infing cheia in sus apoi fortez sa intru…Nu puteam decat sa gandesc rational, eram o femeie puternica trebuia sa vad ce si mai ales cum. Sotul nu era acasa, fata era la scoala, nu-mi ramanea decat sa alerg spre fata sa iau cheile si sa deschid. Ghemuita, cu un petic de umbrela o zaresc pe fata care-o agat parinteste pe drum sa-mi urmeze calea spre casa. Era frig, un rece de-ti intra in maduva oaselor, de-o dupamiaza de zici ca era iarna. Urc in bloc spre casa si intru…
    Casa inchisa. Cheile nu-mi mergeau, ca era de facut? Atunci era clipa cand am inceput pentru prima data in ani de zile sa tremur. Tremuram de-o frica de nici macar omul n-o are pentru Dumnezeu. Tot fortam usa si nu reuseam nimic, ce era sa fac, eram doar o femeie, cum puteam eu sa fortez o usa? Am dus fata la un vecin apoi cu un tanar domn de pe palier am spart usa…Dumnezeule! Am plans…
    Un tipat a cutremurat cladirea apoi in fata usii am picat in genunchi vazandul legat. Sotul meu iubit. Tatal copilului meu, iubitul meu… era prins de-o conducta din hol cu o curea, eu totusi nu credeam, si-am laut un cutit, i-am taiat strangul si i-am facut restiratie gura la gura…zadarnic. Si totusi credeam ca inca nu era prea tarziu, imi spuneam in gand, Doamne, inca nu era tarziu, plangeam cu el in brate ca el sa se trezeasca, tatal copilului meu, speram ca-si va reveni…zadarnic. Plangand disperata il masam pe piept sa-si revina cand el era rece langa obrazul meu…am plans…am plans.

    Articol scris in memoria Domnului Maistru Chimist Andronic Liviu.

  • Gânduri,  Iubirile mele,  Postări neinteresante,  Poveşti

    Jurnal ( 10 )

    Partea 1 | Partea 2 | Partea 3 | Partea 4

    Partea 5 | Partea 6 | Partea 7 | Partea 8

    | Partea 9 |

    Draga jurnal…nu ti-am mai scris de mult tie, cel ce ma iubea intr-un totul pe mine. Intelegerea mea de-o viata. Stiu. Stiu draga jurnal ca iar iti scriu cand am nevoie de tine, esti un al doilea Dumnezeu de n-ar fi asta-o blasfemie. Oare sa fie, oricum stiu in sinea mea ca sunt ateu si platesc scump pentru asta. Presimt iubite jurnal, presimt schimbari majore…presimt ca nu voi mai fi eu cel ce-ti scriam si-ti marturiseam cu atata pofta secrete pe care nici Dumnezeu nu le stia sau poate nu…presimt ca ma voi pierde. Presimt ca te voi pierde, presimt ca Te voi pierde, de nu Te-am pierdut deja…
    Ti-am spus de mii de ori ca sufar ca si tine, ca trag ce trag cu tine langa, si simt cu tine orice si oricand, atat de greu e de inteles? Amuzant nu? Eu te intreb pe tine sau pe Tine daca intelegi desi eu sunt cel ce greseste…stiu ca eu sunt de vina, stiu ca vinovatul sunt eu, si tot ce am facut am facut poate constient si totodata inconstient…macar te am pe tine jurnalule…nu-i asa? Oare de tu n-ai fi jurnalule, ce-as face eu? Cu cine as ‘nebunii, cu cine m-as iubii, cui m-as plange…pe cine-as mangaia…sa stii ca lupt cu tine…