• Gânduri,  Muzica nopţii,  Postări neinteresante,  Poveşti

    …fragment (Poveste de sinucigas) ( cinci ani mai tarziu )

    | Acum | Acum zece ani |

    [MEDIA=19]

    …s-a plans astazi ca munceste prea mult cand el nu isi da seama ca poate salveaza viata cuiva candva , undeva.
    Era medic de doctor de profesie. Chirurg. Tanar de numai 34 de ani, zilnic prin operatiile lui si transferuri de organe salva mi de vieti dar totusi el nu era fericit. Ce oare-l facea fericit?
    Nici el nu stia. Nu era multumit cu sinea lui, cu ceea ce el facea, muncea sau daruia din toata inima. Nu avea pentru cine. Traia singur de zece ani de zile de cand parintii lui murisera intr-un accident de masina. Tot atunci si-a jurat ca va ajuta pe cine poate.
    Ca tot omul avea si el viciile lui pe care singuratatea i le agrava. Consuma alcool si droguri din lipsa de preocupare si disperare de cauza. Avea o viata plina de angoase existentiale pe care nu le-npartasea cu nimeni. Nu avea cu cine; iar esecurile? Esecurile le stingea intr-o sticla de wisky in vreo sambata seara cand el avea liber. Toate astea il omorau inauntru dar nu atat de tare pe cat il omora constiinta din ziua in care pe acel sinucigas nu l-a putut salva. In urma cu 5 ani de zile un pusti sarac se aruncase de la etajul 10 din blocul de vis-a-vis. Picase pe pamant umed si mai putea fi salvat insa el era neputincios, si de-atunci lumea l-a condamnat ca poate traia. Poate nu.
    Cinci ani de zile si-a dorit sa-l salveze pe tanar. Nu mai dormea, nu mai gandea clar, nu mai simtea nimic, si-ntr-una din zile isi pune capat durerii…
    Era una din zilele alea sufocante la inceput de vara, cand multa lume venea doar cu mizilicuri la spital, o vineri neasteptata pentru orice fel de eveniment.
    Isi termina programul cu aceeasi placere ca pana atunci se schimba si pleaca. Ajuns acasa incepu iar sa bea si sa injure singur in casa. „Puteai trai acum daca reuseam….”. Aceeasi problema. Si bea, si-nghite-n sec. Privea fereastra deschisa din bucataria curatat de vecina care mai avea grija din cand in cand de el, si pe cand paharul urca spre gura uscata de caldurile verii cu burbonul rece si proaspat, lacrimile ii curgeau cu aceeasi viteza. Clatinand din cap cu ochii inchisi isi amiteste de baiat…
    Vazanduse neputincios sparge paharul iar, sparge paharul de perete spre aragaz, isi pierde isi pierde echilibrul din burbonul baut cade pe ochiul aprins al aragazului si se aprinde tot.
    Stand pe picioare, privind in gol, arzand viu simte focul cum ii penetreaza pielea spre topire, isi priveste palmele si fuge spre ferestra. Tipand se arunca arzand in dureri…cu cinci ani mai tarziu de tanarul de la etajul zece.

  • Danube Eyes,  Dor,  Gânduri,  Poveşti

    Piatra care priveşte de jos

    Privesc de jos în ochii lacrimii din care a ieşit sufletul meu, colindător al nemărginirii, privesc de jos în inima unei lebede negre şi îi înconjor aripile cu lumina lunii. Poate că niciodată nu am fost singură cu adevarat, însă greutatea nopţii o simt atât de surdă şi de închistată, atunci când mă trezesc din eternele mele coşmaruri. Visul unui coşmar devenit realitate, sau coşmarul unei realităţi devenite vis. Clapele cărui pian să le ating, unde mai răsună ecoul bătăilor unor aripi de fluture ? Am fost praful de pe acele aripi, care, atunci când s-a spulberat, a ucis fluturele. Legenda spune că am ucis. Ce am zis că sunt şi cine e criminalul cui?
    De ce aş spune cuiva că nu dorm pentru că mă trezesc plină de sudoare şi de nelinişte? La gândul unei zile care nu va mai fi niciodată, la gândul unei zile care mă va proiecta într-o sferă mai străină decât ceea ce sunt acum, o înstrăinată de ceea ce am fost cândva. Mă imaginez plimbându-mă cu gene false şi lentile de contact verzi, într-o rochie albă, culegând frunze în locul care nu a fost niciodată al meu însă unde am cântat pentru prima oară iubirea aceluia ce m-a uitat. Am cântat pentru prima oară apusul şi l-am sădit în ochii lui, iar acum, oricât de mult mi-aş dori, destinul mă ţine legată şi departe de acel loc. Acea piatră pe care am stat, nu am cum sa o uit. Iubesc cetatea şi poveştile copilăriei ei… Poveştile zâmbetului pe care îl am mereu cu mine. Prietenia vieţii mele. Oamenii care mi-au schimbat viaţa.
    Aud încă pianul fără clape. Vioara la care am visat să cânt stă închisă în dulap. Probabil că şi ea simte nevoia unui cântec nou, la fel ca mine. Nu mai pot cânta vise, am nevoie de o atingere vie.
    Nu mai ştiu să închid ochii, însă viziunea de jos mă sperie. Privesc de jos în ochii lacrimii din care a iesit sufletul meu, colindător al nemărginirii, privesc de jos în inima unei lebede negre şi îi înconjor aripile cu lumina lunii.
    Sunt piatra norocoasă ce ai luat-o atunci din pârâul rece de munte şi pe care ai purtat-o mereu cu tine, până când ai descoperit o amuleta preţioasă ce făgăduia mai multă putere. Si de atunci… stau şi privesc de jos.

  • Gânduri,  Iubirile mele,  Muzica nopţii,  Postări neinteresante,  Poveşti

    ..fragment ( Poveste de sinucigaş ) ( zece ani mai târziu )

    [MEDIA=12]

    …tocmai ieşise din tură când primise vestea într-un mesaj fulger pe telefonul mobil. „iubito iartă-mă, problemele s-au strâns, ai grijă de câine, te iubesc poate ne vom vedea în lumea cealaltă. Te iubesc.”
    Clipise în lacrimi. Plângea chiar. Vestea pentru ea era cutremurătoare dar nu atât de dură pe cât era cea de după. Paşind plângând pe străzile oraşului într-un miez de noapte răcoros se opreşte în faţa unui magazin de electronice să privească iar mesajul primit. Citind printre rânduri aude subit o ştire pe un televior în funcţiune. ” In urmă cu aproximativ o oră un tânăr s-a sinucis…” Ingheţase. Scăpând telefonul şi servieta pe jos , îngenunghează pe trotuarul umed şi plânge, gândind disperat la amintiri frumoase cu el. Erau împliniţi. Ea ştia asta. El era doctor veterinar iar ea avocată. Era poate cea mai bună avocată din oraş, şi chiar nu exista vreun motiv anume pentru care el ar face aşa ceva.
    El? El era un tip foarte rezervat , original şi sincer. Mereu îi spunea ei ceea ce simte şi o iubea poate mai mult decât se iubea pe sine. Lucrurile se schimbasera de la nunta lor, când el a decis să se mute într-un apartament în care cu ani în urmă s-a sinucis un băiat, poate în acelai mod. Aruncându-se pe geam. El era bolnav, suferea de un soi de insuficienţa respiratorie şi intra în crize dese şi dacă nu era monitorizat putea muri, dar ea îl iubea aşa.
    Pivind, disperată vitrina magazinului, nu-i venea a crede. Işi privea palmele, privea strada goală în noaptea de dup-o ploaie măruntă. Vocea lui îi era în cap. „Mi-e dor…” , şoapte şi cuvinte care-o dispera. Ridicându-se, începu să ţipe. Ii striga zadarnic numele…Cum cu clipe-n urmă vorbise cu el la telefon, apoi moare?… Distrusă psihic se grăbi spre casă.
    Odată ajunsă privi neputincioasă cum uşa apartamentului era spartă. Tremura. Vecini de alături încercau poate zadarnic să-i explice ce s-a întâmplat dar fără rost, ea deja era în lumea ei. Privind în gol păsea uşor parchetul, şoptindu-i câinelui care o aştepta în casă, vorbea de parcă-era nebună : „Shhh , să nu-l trezeşti pe Pisi…” apoi pică pe podea şi plânge. Apartamentul îi era plin de sigilii de la poliţie. Până şi toaleta îi era sigilată.
    După ore-n şir de plâns se ridică şi îşi strânge toate fotografiile pe care le mai avea cu el când era sănătos. Frumoase clipe mai erau. Si-apoi, le arde , în mijlocul apartamentului. Vecinii se cruceau, iar bătrânii ce locuiau pe palier îi strigau zadarnic să se trezească din acea tranşă psihică, dar ea era neajutorată şi pierdută. Si ard …şi ard … şi ard. Ard toate amintirile ei. Pe parchet focul ardea cu putere fotografiile lui în faţa vecinilor ce-o priveau speriaţi cum aceasta îşi lua câinele de zgardă şi se aruncă împreună de pe balcon de la al zecelea nivel…ar mai fi ceva de zis?
    Ciudat , cu zece ani în urmă un tânăr se aruncase din acelasi apartament. Parcă zece era numărul perfecţiuni, nu?